Nicolae îmi povestește:
– Am o pisică. Foarte plăcută, deșteaptă, frumoasă, într-un cuvânt, minunată. Dar are o apucătură: Când plecăm împreună cu soția la serviciu, ea se urcă în patul nostru și, iertați-mă, își face nevoile acolo. Am încercat în tot felul so dezvățăm – am și rugat-o, cu binișorul, am și pedepsit-o – totul înzădar. Chiar ne-a venit o ideie și am făcut acolo o baricadă întreagă – totul înzădar. Când am venit acasă, toată baricada era împrăștiată, iar pisica în pat, din nou și-a făcut nevoile. Atât de tare m-am iritat, încât pur și simplu am prins-o și am bătuto. Pisica atât de tare s-a supărat, încât, s-a băgat sub scaun, s-a culcat și… a început a plânge. În adevăratul sens al cuvântului. Pentru prima dată am văzut așa ceva. Lacrimile curgeau șiroaie pe obrazul ei. Între timp, soția a venit de la serviciu, a înțeles toate și… S-a început: ”Cum nu ți-i rușine? Încă creștin-ortodox te mai numești! Nu mai vorbesc cu tine până nu mergi să te mărturisești la preot pentru fapta ta urâtă, brutală și absolut necreștină!” Ei… ce era de făcut! De fapt, și conștiința mă mustra… Dimineața, am și sosit la mănăstire ca să mă mărturisesc. Pe atunci, mărturisea părintele egumen Gleb. Am stat cumincior în rând și… i-am spovedit totul.
Părintele Egumen Gleb, din Lavra Sfântului Serghie din Zagorsk în acea perioadă slujea la Mănăstirea Donscoi. Era un preot de vârstă medie, dar cu o inimă extraordinară, plină de răbdare, dragoste și bunătate. De obicei, stătea la mărturisire rezemându-și coatele pe analog, cu pumnii strânși sub bărbie și asculta liniștit spovedania enoriașilor. Nicolae, foarte amănunțit și cel mai important, cu toată sinceritatea ia mărturisit istoria sa, plină de tristețe. Ba mai mult, a căutat să dea cele mai mici amănunte, iată de ce, mărturisirea s-a delungit c-am multișor. Iar după ce și-a încheiat mărturisirea, părintele Gleb a oftat adânc:
– Mda… Nu sa primit desigur frumos!… Numai, iaca nu am înțeles un lucru… ”Coptul” (în limba rusă, termenii sunt foarte apropiați cot – pisică; copții – descendenții egiptenilor care au acceptat religia creștină în primele secole ale erei noastre) ăsta, el ce învață la Universitate? Ei ce, acolo nu au cămine studențești, sau ce?
– Care ”copt”? – a întrebat uimit Nicolae?
– Păi, acel care… trăiește la voi în casă! De care… tocmai mi-ai povestit?
Ei, abia acum mi-am dat seama și eu – și-a încheiat istoria Nicolae – că părintele Gleb, care auzea nu chiar bine mai mult de 10 minute cu multă smerenie și răbdare mi-a ascultat istoria despre ”coptul” meu, care nu știu din care motiv trăiește în apartamentul meu și își face nevoile în patul meu, pe care l-am bătut cu multă răutate, iar el s-a băgat sub scaun și acolo… plângea… Atunci, mi-am dat seama că cei mai minunați şi de neînţeles, cei mai răbdători şi mari oameni din lumea noastră sunt preoţii.
Trad. Preot Iulian Rață
