Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului,Biserica face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită să păşimîn perioada de pregătire de dinainte de Post. Este o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxeaceea că fiecare sărbătoare sau perioadă importantă —Paşte, Crăciun, Postul Paştelui etc— este anunţată şi „pregătită”înainte.De ce? Din cauza unei profunde cunoaşteri psihologice a firii omeneşti de către Biserică. Cunoscând superficialitatea şi înspăimântătoarea laicizare a vieţii noastre, Biserica cunoaşte neputinţa noastră de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o stare duhovnicească sau intelectuală la alta.
Astfel, cu multînainte ca ostenelile actuale ale Postului să înceapă, Biserica ne atrage atenţia asupra seriozităţii acestora şi ne invită să reflectăm asupra semnificaţiei lor. înainte de a putea „practica” Postul, ni se dă tâlcul său. Această pregătire include cinci Duminici consecutive ce preced Postul, fiecare din acestea — prin pericopele sale biblice specifice — fiind dedicată unor aspecte fundamentale ale pocăinţei. Prima înştiinţare referitoare la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu (Luca, XIX, 1 — 10).
Aceasta este istoria unui om care era prea mic de statură pentru a-1 vedea pe lisus, dar care doreaatât de mult să-1 vadă încât s-a urcat într-un copac. Iisus arăspuns dorinţei acestuia şi a mers în casa lui. Astfel, tema acestei prime vestiri estedorinţ a. Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omulestedorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: „Unde este comoara ta”, spune Hristos, „acolo este şi inima ta”.
O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului; când cu pasiune doreşte ceva, realizează lucruri pe care „firesc” nu le poate săvârşi. Fiind „scund” el se biruie şi se transcende pe sine. Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune sau dacă —în cuvintele unui ateu existen- ţialist, Jean Paul Sartre — omul este o „mistuire zadarnică”.
Zaheu şi-a dorit „lucrul bun”, el a dorit să vadă şi să se apropie de Hristos. El este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor; dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa adevărată. Zaheu este „scund” — neînsemnat, păcătos şi mărginit — totuşi dorinţa lui a biruit peste toate acestea. El a „forţat” atenţia lui Hristos; L-a adus pe Hristos în casa lui.
Aceasta este deci prima vestire, prima invitaţie: al nostru este a dori ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, a conştientiza setea şi foamea pentru Absolutul din noi, chiar dacă ştim sau nu, şi care, atunci când ne abatem de la el şi părăsim dorinţele noastre, ne transformă, într-adevăr, într-o „mistuire zadarnică”. Şi dacă dorim îndeajuns de profund, îndeajuns de puternic, Hristos va răspunde.
