Cincizecimea – dialogul omului cu Dumnezeu
Una dintre cele mai semnificative sărbători a le creştinismului, Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile constituie momentul fundamental al Bisericii, prin care se formează prima comunitate de credincioşi, iar Sfinţii Apostoli devin martori ai Învierii şi vestitori ai mesajului Său. Mântuitorul le făgăduise ucenicilor Săi că ori de câte ori vor fi prigoniţi din pricina numelui Său, Duhul Sfânt îi va întări şi le va da lor a grăi (Matei X, 19-20). Înainte de Înălţare, ucenicii Săi primesc de patru ori făgăduinţa că li se va trimite Mângâietor care va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor. La cincizeci de zile de la Înviere, aceste făgăduinţe se concretizează, iar Sfântul Luca, autorul lucrării Faptele Apostolilor, descrie momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste sfinţii apostoli în chip văzut, asemenea unor „limbi de foc” : „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (F.A. 2, 1-4).
Sfântul Luca descrie fenomenul Pogorârii Sfântului Duh folosind imaginile vântului şi a limbilor de foc. Cu toate acestea, evenimentul rămâne o Taină, mai presus de realitatea terestră imanentă, drept pentru care Sfântul Luca introduce în text conjuncţia comparativă „precum, asemenea, ca „. În acest fel, Pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii apostoli şi, implicit, peste toţi credincioşii botezaţi, reprezintă o realitate istorică ale cărei profunzime, importanţă şi roade depăşesc raţiunea şi copleşesc spiritul omenesc. Ea provoacă extaz, uimire, este o bucurie neexperimentată până atunci de puterile spirituale ale omului şi se adresează exclusiv acestora. Această bucurie este extrem de sugestiv exprimată de Cuvintele Mântuitorului : Vă veţi întrista, dar întristarea voastră în bucurie se va schimba.
Femeia, când naşte, întristare are, căci i-a sosit ceasul ei; iar după ce naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut un om în lume. Deci şi voi întristare aveţi acum, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. Şi în acea zi nu Mă veţi întreba nimic” (Ioan XVI, 5-6, 16-23). Această bucurie o vor experimenta şi cei de faţă prin ascultatea cuvintelor apostolilor, iar apoi, în mod direct, prin primirea Sfântului Botez.
Înfiinţarea Bisericii în chip văzut – unitate în diversitate.
Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în creştinism sunt unice. Islamul este unit prin principiul „Umma” (familie).
Problema unităţii lor este că nu suportă diversitatea. Coranul şi limba arabă sunt singurele mijloace ale comunicării adevărului mântuitor, iar prezenţa lui Dumnezeu este condiţionată de subordonarea politică şi teritorială. Hinduismul la polul opus (şi toate religiile născute din el: budismul, jainismul, sickismul) respectă diversitatea revelaţiei lui Dumnezeu în diferitele Sale „întrupări” (avatara) cu mare toleranţă (excepţie fac sectele extremiste), în detrimentul unităţii în adevăr şi nu valorizează suficient iubirea jertfelnică care uneşte şi mântuieşte. Ebraismul se limitează la poporul Israel şi la rolul său providenţial în cadrul istoriei omenirii.
În creştinism, Duhul Sfânt are rolul unificator, sfinţitor, desăvârşitor şi dătător de viaţă. Prin cele şapte Sfinte Taine, Biserica constituie izvorul harului Duhului Sfânt în lume. De aceea, Ciprian al Cartaginei afirma Extra Ecclesiam nulla salus (În afara Bisericii nu există mântuire). Iar Sfântul Botez este uşa de intrare în Biserică, renaşterea în Hristos prin Duhul Sfânt, renaştere esenţială pentru a primi celelalte Taine ale Bisericii: mirungerea, cununia, preoţia, maslul, spovedania şi împărtăşania.
Deşi Sfinţii Apostoli primiseră de la Iisus învăţătura Sa, ei nu putea înţelege în mod tainic profunzimea acesteia. Deşi le-a prevestit ca va Învia a treia zi, ei nu au crezut în mărturisirea femeilor mironosiţe şi s-au îndoit de realitatea trupului Său înviat, drept pentru care Iisus a mâncat împreună cu ei. Fuseseră martori ai minunilor Lui, ai Cuvintelor Lui, dar nu erau încă martori ai Învierii, adică ai Dumnezeirii Lui. Îşi însuşiseră învăţătura mesianică în mod raţional, dar nu erau încă luminaţi pentru înţelegerea şi asumarea puterii pe care aceste Cuvinte o deţineau. Era necesar ca Hristos să îndumnezeiască natura umană prin Învieze şi Înălţarea la Cer şi să o copleşească apoi prin Duhul cel Sfânt. De aceea, Sfântul Duh este numit sfinţitorul, desăvârşitorul sau dătătorul de viaţă. La Cincizecime, Cuvintele Mântuitorului prind viaţă, lucrează din interiorul fiinţei omeneşti, devin îndumnezeitoare.
Evenimentul Pogorârii Sfântului Duh este precedat de predica apostolilor, care mărturisesc despre mesianitatea şi dumnezeirea lui Hristos, aducând ca argument profeţia lui Ioil. Este pentru prima dată în istoria omenirii când cuvintele sunt viaţă şi putere, iar nu logică şi argumentaţie. Ele se adresează puterilor spirituale, sunt foc ce arde pe cei necredincioşi şi luminează pe cei ce cred. De aceea, spune Grigorie Palama, că Sfântul Duh s-a înfăţişat în chip de limbi de foc, ca să arate îndoita formă de lucrare a predicii Apostolilor. Căci ea poate să aducă, pe de o parte, binefaceri, iar pe de alta, să pedepsească. Şi, după cum focul are puterea de la natură, şi de a lumina şi de a arde, tot asemenea şi cuvântul învăţăturii celei după Hristos, pe cei care-l ascultă şi i se supun îi luminează, iar pe cei ce nu ţin seama de el, în cele din urmă îi dă focului şi pedepsei veşnice.
În urma acestei cuvântări minunate se organizează prima comunitate de credincioşi, Biserica în chip văzut: Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. (Faptele Apostolilor 2, 41). Unitatea noii comunităţi este asigurată de harul Duhului Sfânt, care lucrează tainic şi în chip deosebit în fiecare şi, deopotrivă, în toţi. Biserica devine Trupul lui Hristos, iar credincioşii mădulare împreună-lucrătoare ale acestui trup. Dacă Dumnezeu a amestecat limbile neamurilor, când au construit turnul Babel din pricina mândriei şi a neascultării (Fac. 11, 1-10), acum Duhul Sfânt sfărâmă barierele dintre oameni şi dezleagă limbile, ca sa se înteleaga din nou. De aceea Duminica Pogorârii Sfântului Duh este socotita ziua întemeierii Bisericii vazute, sau mai bine zis a Botezului ei direct cu Sfântul Duh, revarsat de sus sub forma limbilor de foc.
Prin Botez intrăm în comunitatea eclezială, în Trupul Înviat al lui Hristos şi suntem ridicaţi la demnitatea de a dialoga cu Dumezeu prin harul Duhului Sfânt care face „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici”.
Lucrarea rodnică a Duhului Sfânt în noua comunitate
Rolul Sfântului Duh este acela de a descoperi Apostolilor şi urmaşilor lor tot Adevărul, de a conduce pe credincioşi spre desăvârşire, mântuire, prin harul Său, dar şi acela de a asigura triumful final al Bisericii lui Hristos în lume. În acest ultim si suprem scop, Sfântul Duh insuflă credincioşilor frica de păcat şi revarsă darurile Sale în Biserică. În acest sens, Sfântul Luca ne relatează pe scurt modul de convieţuire al primei comunităţi creştine. Principalele preocupări erau : învăţătura apostolilor, sfânta împărtăşanie şi rugăciunea comună: şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (F.A. 2, 42). Ei trăiau în frică de păcat, căci harul Duhului Sfânt era rodnic şi făcător de minuni: şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi (v. 43). Averile erau încredinţate comunităţii şi administrate de către Sfinţii Apostoli astfel încât nimeni să nu ducă lipsă de nimic: iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (v. 44). Iubirea de aproapele, cumpătarea, ajutorul reciproc, rugăciunea comună şi particulară, comuniunea, sunt doar câteva din caracteristicile vieţii de obşte a Bisericii primare.
Societatea de astăzi ar trebui să urmeze ca model de viaţă şi organizare principiile comunităţii apostolice.
Dezechilibriul social este cauzat de concepţia consumistă asupra vieţii, de egoismul personal, căci în timp ce în diferite ţări unii oameni se îmbolnăvesc de obezitate sau mor prematur din cauza excesului de hrană, în alte ţări mulţi oameni mor prea devreme din cauza sărăciei şi a foamei. În acest sens, postul restabileste echilibrul într-o societate secularizată şi dezorientată. Dacă în perioada primară a creştinismului bogaţii erau consideraţi iconomi şi nu stăpâni peste averile lor, iar bunurile materiale erau puse în folosul comunităţii, astăzi, de cele mai multe ori, bogăţia înseamnă putere, exploatarea aproapelui, devenind un scop în sine. Un întelept se ruga astfel: Doamne, dă pâine celor ce au prea multă foame! Si dă-le foame de Tine celor ce au prea multă pâine!
Cincizecimea continuă – prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în societatea contemporană
Sărbătoarea Cincizecimii reprezintă începutul propovăduirii apostolice la toate neamurile, începând din Ierusalim, conform poruncii Domnului Iisus Hristos: Şi le-a zis : Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne : în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu XVI, 15-18).
Cuvântul apostolilor devine foc ce arde pentru cei necredincioşi şi mântuieşte prin Botez pe cei ce vor crede. Credinţa presupune viaţă iar necredinţa moarte. Nu exista decât două alternative! Este într-adevăr o realitate dură, tranşantă dar adevărată, plină de esenţă. A crede sau a nu crede – acesta este nucleul care mişcă întreaga fiinţă către căutarea continuă şi sinceră a lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh aduce în prim plan axa predică – credinţă – Botez – mântuire. Aceasta este axa vieţii sau a dobândirii Sfântului Duh. Predica slujitorilor lui Dumnezeu (episcopi, preoţi, diaconi) înseamnă Cuvântul lui Iisus Hristos plin de putere, de Duh Sfânt, de viaţă. Acest cuvânt lucrează în sufletul omului precum sămânţa care dă roade în pământ bun. Cuvântul nu se mai adresează cugetului şi nu mai poate fi curpins de cuget, el trezeşte simţirile sufleteşti, se adresează inimii. De aceea el rodeşte credinţă lucrătoare, vie. Credinţa înseamnă deschiderea persoanei umane spre dialogul cu Dumnezeu şi de aceea ea se concretizează în Botez. Credinţa fără Botez este precum sământa care cade pe piatră şi nu dă rod. Ea nu presupune neaparat acceptarea automată şi exclusiv raţională a învăţăturii Lui. Sfânta Scriptură istoriseşte faptul că nici ucenicii Mântuitorului nu au crezut în Înviere atunci când femeile mironosiţe au venit de la mormântul gol. Deci, a crede nu înseamnă a accepta necondiţionat şi automat, în mod raţional, cele mărturisite de alţii. Credinţa cere primirea Botezului sau a pecetei Duhului Sfânt şi se manifestă ca o lucrare a Duhului Sfânt în omul ce se deschide acesteia. Ea răsare din interior, din convingerea inimii, fiind exclusiv o mărturisire şi o mişcare a puterilor sufleteşti. O astfel de credinţă este lucrătoare, radiază iubire şi îl aşează pe om în dialog cu semenii lui. Credinţa mişcă fiinţa umană spre Botez, iar Botezul îl pregăteşte pentru întâlnirea finală cu Dumnezeu, convieţuirea în comuniunea Slavei Dumnezeieşti.
La început credinţa era însoţită de minuni (alungarea demonilor, grăirea în limbi, îmblanzirea naturii, vindecarea bolnavilor) ca să se certifice învăţătura propovăduită de apostoli şi să se întărească noua comunitate de credincioşi. Duhul Sfânt veghea asupra lor iar scopul lor era dobândirea Duhului Sfânt, aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Astăzi credinţa oamenilor se confruntă mai ales cu problema secularizării, o lume fără Duhul Sfânt. În Biserică, harul Lui se revarsă prin cele şapte Sfinte Taine, astfel încât ea devine izvor viu prin care Duhul Sfânt se revarsă în societate şi o sfinţeşte. Cu toate acestea, harul nu lucrează automat în sufletul persoanei umane, ci este nevoie de deschiderea acestuia la împreună-lucrare.
Societatea contemporană tinde să se îndepărteze tot mai mult de harul Duhului Sfânt, iar omul se închide tot mai mult în sine şi se plasează în afara dialogului şi comuniunii cu ceilalţi. Lipsa Duhului Sfânt în societate determină moartea spirituală, sinuciderea, boli psihice grave, violenţă, ură, homofobie, război şi, în final, distrugerea sufletească şi trupească a persoanei umane. Diferenţa dintre bine şi rău este tot mai insesizabilă, căci răul se înfăţişează în culori tot mai frumoase, uneori chiar prin minuni. Căutăm senzaţionalul, minunile de duzină, cu caracter comercial, de marketing religios, însă uităm că minunile nu laudă credinţa, ci întăresc cuvintele Mântuitorului. Orice minune are un scop fundamental în iconomia mântuirii. Nu este nevoie sa vedem o icoană care plânge atâta vreme cât ştim că „Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).
Este necesară a actualizare permanetă a Cincizecimii în societate prin deschiderea omului pentru lucrarea Duhului Sfânt în şi prin Biserică. Participarea la sfintele slujbe trebuie completată cu promovarea normalului în societate pentru refacerea echilibriului ei. Postul, rugăciunea, faptele bune, comuniunea cu cei bolnavi şi în suferinţă regenerează rana tot mai adâncă a lipsei Duhului Sfânt din societatea contemporană.

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR