Istoria manastirii a fost una foarte agitata, cu lumini si umbre. Astfel, la nici un secol de la infiintare, asezamantul a fost nimicit de un incendiu. Icoana Maicii Domnului, care s-a crezut initial pierita in uriasa valvataie, a fost gasita neatinsa, de catre calugarii uimiti, intr-un copac din apropiere. Semnul era clar: manastirea trebuia sa-si continue existenta!
Apoi, in 1609, in timpul unui asediu al unei ostiri polono-lituaniene, au fost macelariti 46 de calugari nevinovati. In amintirea jerfei lor, s-a ridicat in anul 1893 un paraclis chiar pe locul gropii comune. In secolul al 17 lea manastirea Tolga atinge apogeul vietii sale duhovnicesti dar si al bunastarii, al milosteniei organizate, al artei sacre, al arhitecturii. Staretul Gordian este cel care a ridicat multe altare in incinta manastirii (obicei care a avut mare priza la rusi, cel mai spectaculos exemplu fiind cel al lavrei Sf. Serghie, care are nu mai putin de 12 biserici si paraclise!), inclusiv marea catedrala. Dar tot timpul a existat veghea sfintei icoane, minunile ei neintrerupte, cum a fost si cea din anul 1392, cand a izvorat mir, sau oprirea (secolul al 17-lea) unei groaznice molime care bantuia in Iaroslav. Una dintre cele mai cunoscute minuni se leaga de numele tarului Ivan cel Groaznic, care si-a gasit vindecarea unei chinuitoare boli de picioare, pe cand se afla in vizita la manastire, in 1553. In amintirea acestui eveniment (dupa care tarul si-a deschis generos baierele pungii) a fost ridicat, chiar in curtea cu cedri (adaptati, evident, la clima Rusiei), un monument. Ulterior, un baiat, Nichita, a fost pur si simplu inviat la icoana Maicii Domnului cu Pruncul.
Anul 1917 pune capat (vremelnic, slava Domnului!) unei vieti duhovnicesti inalte, unui focar de credinta si evlavie, unui sir continuu de minuni. Comunistii o inchid pentru a o transforma mai tarziu (1950) in puscarie pentru tinerii criminali din URSS. Din inaltimea turnului, de unde se vede toata maretia Volgai, au doborat uriasele clopote, facandu-le tandari. Era in anul 1928.
La Tolga vin pelerinii pentru a se inchina la moastele unuia dintre cel mai cunoscuti si recenti sfinti ai Bisericii lor: Sf. Ignatie Briancianinov.
Acest sfant ierarh al Rusiei tariste s-a nascut intr-o familie apartinand unei vechi si cunoscute familii boieresti ruse. Din botez, numele sau a fost Dimitrie, in amintirea ajutorului pe care perechea Briancianinov l-a primit de la Sf. Cuv. Dimitrie Prilutki, ei neputand avea copii. Rugaciunile lor, lacrimile tinerei femei au rodit – mai intai in Cer, prin ajutorul sfintilor – nascandu-se astfel la 6 feb. 1807, pe mosia Pokrovskoe din gubernia Vologda, un prunc plapand. Crescand marisor, lui Dimitrie i-a placut retragerea, izolarea si citirea Cartilor Sfinte. Extrem de dotat pentru performanta intelectuala, este trimis, pe cand era de-o schioapa, sa studieze ingineria in St. Petersburg, la cele mai inalte scoli. Prin firea lui serioasa, calda si blajina, cucereste inimile tuturor, intrand in anturajul clasei nobiliare si chiar in gratiile Tarului Nicolae Pavlovici. Ceva insa se misca in inima tanarului, ceva anuntat cu ani in urma, chiar pe drumul Moscovei, atunci cand tatal il intreaba mai intr-o doara ce vrea sa se faca in viata. „Calugar”, ii raspunde cu seriozitate copilul. Tatal nu a dat crezare acestei marturii, iar mai tarziu – cand se va opune din rasputeri alegerii intru monahism a fiului sau – isi va aminti aceste cuvinte profetice.
Tanarul Briancianinov trece cu brio toate examenele, in pofida unei sanatati extrem de subrede, ba chiar intra si in corpul ofiteresc. In acest timp il cunoaste pe Cihaciov, care il va insoti aproape toata viata pe drumul – apropiat deja – al calugariei. Oricum, anul 1827 ii aduce eliberarea prin demisie din servicul militar, eliberare care a produs multa tristete familiei si multa mahnire Tarului, protectorul sau. Dar un alt Protector, mai inalt decat orice Tar, il chema. Astfel, Dimitrie incepe un periplu prin mai multe manastiri ruse, sub ascultarea initiala a staretului Leonid, de la lavra Svirski. Dupa nenumarate incercari de sanatate, peregrinari (Svirski, Optina, Plosceansk, Novoiezersk, Semigorodsk – unde a scris Plansul monahului), dar si dupa ce protectia imperiala si-a reintins umbra asupra persoanei sale, este tuns in monahism la Vologda (1831), iar apoi numit staret al Manastirii Lopotov. Aici Sf. Ignatie repune in randuiala viata monahala, dar reface si manastirea, care era o ruina. Abia inceputa opera de resturare in piatra si duh a lavrei, ca staretul Ignatie (de-acum arhimandrit) este mutat la alta manastire: sihastria Sergheev, chiar langa St. Petersburg, la doi pasi de curtea imperiala. Odata chiar, Tarul insusi a venit pe jos, fara escorta, sa-l viziteze pe tanarul staret… Din pacate, sanatatea lui era foarte subreda, iar eforturile sale de a fi de folos tuturor ii consumau ultimele resurse. Dupa 24 de ani de pastorire a lavrei, este numit episcop de Caucaz si Marea Neagra (1857). Ajunge, dupa mari peripetii, la Stavropol – sediul episcopiei – unde gaseste un haos. Dupa ce indreapta toate neputintele predecesorilor, epuizat, episcopul se retrage din scaun. Manastirea Nicolo-Babaievsk (de langa Iaroslav, pe Volga) ii va fi casa si mormant. Aici, in Duminica Mironositelor, 30 aprilie 1867, a adormit intru Domnul in pozitie de rugaciune, prevazandu-si sfarsitul. Dupa un timp, moastele sale facatoare de minuni odihnesc, in racla de aur, la Manastirea Tolga. Sf. Ignatie a fost unul dintre cei mai luminati ierarhi ai Rusiei pravoslavnice, dovada nenumaratele sale carti, adevarate tratate de asceza si mistica ortodoxa.
