16 iunie (29 iunie)
Sfinţii Tigrie şi Eutropie au fost din clerul Sfîntului Ioan Gură de Aur, pentru care au şi pătimit; pentru că au pus asupra lor pricina nedreaptă, pentru arderea ce s-a făcut în Constantinopol. Iată acea pricină: În ziua în care s-a izgonit la surghiun, marele luminător al Bisericii, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a aprins un foc în biserica cea sobornicească ca un soare la apus, nu din vreo pricină omenească, ci din urgia lui Dumnezeu; şi răspîndindu-se prin toată biserica, a ieşit prin ferestrele cele mai de sus şi a ajuns la acoperişul bisericii.
Văpaia a înconjurat biserica, nu numai înăuntru, ci şi pe dinafară, încît au ars toate construcţiile cele de lemn ce erau aproape de piatră. Suflînd un vînt puternic, acea văpaie a fost dusă pe sus prin aer de la biserică, a trecut tîrgul şi s-a plecat la un pod deasupra palatului, în care se făceau sfaturile mai marilor, şi l-a ars desăvîrşit. Şi se vedea o minune înspăimîntătoare: Focul, ca un însufleţit, în chip de balaur, umblînd împrejur, mistuia casele cele depărtate, mai ales ale vrăjmaşilor Sfîntului Ioan.
Casele ce erau aproape de biserică, acelea au rămas întregi. Iar cămările care erau cu cinstitele vase, focul nu le-a atins, ca dintr-aceasta să se înştiinţeze toţi, că nu după întîmplare s-a făcut o ardere ca aceasta, ci din urgia lui Dumnezeu, pentru ca toţi să înţeleagă izgonirea cea nedreaptă a Sfîntului Ioan Gură de Aur. În trei ceasuri, multe zidiri frumoase şi de mulţi ani, podoabe nespuse şi bogăţii nenumărate s-au prefăcut în cenuşă; însă n-a pierit nici un suflet de om din pîrjolul cel înfricoşat, ci toţi ziceau: „Dumnezeu pedepseşte cetatea cu foc, pentru că fără de vină au izgonit pe Ioan Gură de Aur, plăcutul lui Dumnezeu”. Iar oamenii vrăj-maşi ai Sfîntului Ioan, de aici au găsit pricină contra susţinătorilor lui şi ziceau: „Cei ce sînt de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.
Deci, îndată au ridicat prigoană cumplită asupra celor nevinovaţi robi ai lui Hristos Dumnezeu, episcopi, preoţi, clerici şi călugări, pe care, prinzîndu-i, pe unii îi munceau în Constantinopol, iar pe alţii, legîndu-i, i-au trimis în Calcedon şi îi chinuiau cu grele legături prin temniţe. Unii dintre cetăţeni erau rînduiţi să umble ca oamenii sălbatici prin cetate, să asculte vorbele din popor ce se grăiesc despre Ioan şi, de auzeau pe cineva grăind bine de Ioan şi jelind pentru izgonirea lui, îndată îl prindeau, îl duceau la închisoare şi-l sileau să blesteme pe bărbatul cel sfînt; iar pe cei ce nu voiau, îi băteau cumplit, şi de la alţii jefuiau averile şi-i surghiuneau prin diferite locuri; pentru că, păstorul fiind bătut, se cădea şi oile să fie risipite.
Într-acea vreme, era eparh al cetăţii un anume Optat, cu credinţa elin, ţinînd de păgînătatea închinării de idoli; iar cu obiceiul aspru şi nemilostiv. Acela, fiind vrăjmaş al creştinătăţii, se bucura în sine văzînd tulburarea aceea care se făcea între creştini, unul contra celuilalt, năvălind deodată cu răutate. Primejdiile şi strîmtorările care erau între creştini, acelea îi erau lui bucurie şi veselie, că el ajuta pe acei care vrăjmăşuiau contra Sfîntului Ioan şi contra iubitorilor lui. Deci, a început a face cercetare pentru focul ce se pusese, de unde şi prin a cărui faptă s-a aprins. Şi, prinzînd pe mulţi, îi muncea cumplit, ca şi cum ei ar fi fost pricina focului, dar în fapt zavistuind contra creştinilor. Între alţii au prins şi pe cinstitul preot Tigrie, pe care, dezbrăcîndu-l şi dîndu-l la munci, l-au bătut cumplit, peste tot trupul cu curele ude. Acest Tigrie era de neam barbar. El, fiind robit din copilăria sa şi cumpărat de un stăpîn bogat, acela scopindu-l, slujea ca un rob în casa stăpînului său.
După mulţi ani, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cîştigînd libertatea, s-a lipit de slujitorii bisericeşti şi, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, l-au cinstit cu rînduiala de preot. El era cu adevărat bărbat plin de toate bunătăţile şi de plăcerea lui Dumnezeu: blînd, smerit, milostiv, iubitor de străini, folositor celorlalţi cu cuvîntul şi cu lucrul.
Pe acesta, eparhul cel nemilostiv muncindu-l mult, l-a surghiunit în Mesopotamia unde s-a şi sfîrşit ca un pătimitor în strîmtorarea legăturilor. După aceasta, a prins şi pe Eutropie citeţul, fiindcă a fost pîrît ca un pricinuitor al focului. Sfîntul Eutropie era feciorelnic, din pîntecele maicii sale, tînăr cu anii şi cu nici un rău amestecat, cu mîinile ca un nevinovat şi curat la inimă. Pe acesta dîndu-l la muncire, întîi l-au bătut cu vine de bou, apoi, bătîndu-l cu beţe şi vergi groase, i-au sfărîmat oasele. După aceea, cu unghii de fier i-au strujit nu numai coastele, ci şi faţa, fruntea şi tot trupul lui pînă la oase. După aceasta, i-au ars cu lumînări părţile cele ascunse ale trupului său. În tot timpul acelor munci, îl întrebau de focul ce se aprinsese şi, după ce sfîntul mucenic nu s-a supus, a poruncit ca să-l ia de la muncire şi să-l arunce în temniţă.
În acea vreme, un episcop, cu numele Sisinie, dormind, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că este în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a văzut pe un bărbat cinstit cu faţa în chip de înger, fiind strălucit ca unul din sfinţii cei mari. Acela stătea în faţa dumnezeiescului altar, ca şi cum se minuna şi se întrista, şi l-a auzit zicînd astfel: „Pe toată cetatea am înconjurat-o căutînd bărbaţi îmbunătăţiţi şi, dintr-atîta mulţime de oameni, pe nici unul nu am putut afla bărbat bun decît numai pe fericitul Eutropie”.
Sisinie episcopul, văzînd aceasta în vis şi deşteptîndu-se, a chemat îndată pe un preot ce era lîngă el şi i-a spus cele văzute şi auzite. Deci, i-a poruncit ca să meargă prin toată cetatea, căutînd şi întrebînd cine este Eutropie. Preotul, ducîndu-se şi căutînd pe Eutropie, i s-a spus că, nu demult, muncindu-l pe el şi dîndu-l la judecată în privelişte ca pe un făcător de rele, l-au aruncat în temniţă. Deci, acel preot, alergînd şi aflînd pe mucenic în temniţă, a căzut la dînsul cu lacrimi şi a vorbit cu dînsul, şi l-a rugat pe el ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu şi răbdător de chinuri al lui Hristos să se roage Domnului pentru dînsul. Deci, preotul, întorcîndu-se la episcopul său, i-a spus cine este Eutropie şi unde se află. Sfîntul Eutropie, zăcînd în temniţă foarte bolnav de muncile cele cumplite ce pătimise, au început a putrezi rănile trupului său şi suferea dureri cumplite.
După o vreme, scoţîndu-l iarăşi la muncire şi spînzurîndu-l la muncă, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, lăsîndu-şi celor ce-l munciseră pe el, trupul său mort şi plin de răni. Muncitorul, înştiinţîndu-se că el este mort, a poruncit să-l arunce afară spre îngropare, pentru mîncarea dobitoacelor. Acel trup pătimitor a stat pînă noaptea, cînd, pe o vreme întunecată cu vifor şi vărsare de ploaie, au venit nişte cucernici preoţi în taină, au luat trupul mucenicului şi, în aceeaşi noapte, l-au îngropat la un loc cinstit. În timpul îngropării, au auzit în văzduh glasuri de cîntări îngereşti preadulci şi negrăite. Prin acestea, s-a adeverit sfinţenia fericitului Eutropie şi astfel au început a-l cinsti pe acela ca pe un mare mucenic al lui Hristos.
Iar noi, acestor doi sfinţi mucenici, Tigrie preotul şi Eutropie citeţul, cinstindu-le pomenirea cu dreaptă credinţă şi nădăjduindu-ne spre sfintele lor rugăciuni, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru în veci. Amin.
