Drumul către fericire trece prin inima noastră

De-a lungul timpului, răspunsul la întrebarea: „care este calea spre fericire?” a făcut obiectul multor tratate, cursuri, predici, în încercarea de a ajuta oamenii să trăiască mai bine. Fiecare dintre noi am folosit, intuitiv sau învăţat, o parte din aceste sfaturi. Filosoful francez Blaise Pascal spunea că această căutare a fericirii este motivaţia tuturor oamenilor.

De fapt, fiecare gest, fiecare acţiune pare a urmări să ne conducă la această destinaţie. Acest articol îşi propune să scoată la lumină o cale foarte veche, dar totuşi rar folosită în zilele noastre. Se referă la trăirea unui tip de echilibru interior care ne permite să curgem o dată cu viaţa, în ritmul vieţii, împiedicând o alergare compulsivă şi fără ordine spre lucrurile, oamenii, acţiunile pe care le dorim şi care par că ne sunt de folos.

Înseamnă să învăţăm să lăsăm ca ele să vină la noi şi să le trăim pe rând, fără ca asta să ne modifice dramatic curgerea. O acceptare necondiţionată, a fiecărui pas pe care îl parcurgem, ca şi cum am pluti în sensul curgerii apei. Este o cale a non-agresiunii, pentru că o mişcare puternică de apucare sau de respingere, de forţare a unei situaţii de viaţă, e resimţită la propriu ca un nod. Nu înseamnă detaşarea rece, indiferenţă, lipsă de sentimente, ci, dimpotrivă, acordarea atenţiei cuvenite fiecărui moment trăit.

 

„Voia mea proprie este iadul”

Această trăire poate să vină şi din experienţa de viaţă, pentru că după multe episoade în care ne-am repezit cu toate forţele şi am vrut ceva cu disperare, după ce am obţinut cu sacrificii mari şi ne-am dat seama mai apoi că ce am cerut „nu era pentru noi”, învăţăm să ne concentrăm mai mult spre interior, în căutarea de sine. Adică învăţăm din experienţă realitatea cuvintelor părintelui Rafail Noica: „voia mea proprie este iadul”. Are legătură cu lipsa de împotrivire, care este la baza suferinţelor din viaţa noastră, cu a nu lupta contra curentului, cu acceptarea lucrurilor aşa cum vin. Poate proveni şi dintr-o încetinire a ritmului în care trăim, prin abordarea diferită a modului in care ne apreciem şi valorificăm timpul.

A spune cuiva să permită această curgere a vieţii dacă doreşte să trăiască altfel, mai bine, nu este suficient. Pentru că nu i se explică modul în care să o facă şi, în plus, trăirea fiecăruia este unică. Este vorba de o altă abordare în care noi renunţăm să mai luptăm cu cei din jur şi cu evenimentele din viaţă, atât la modul de a le aduce, cât şi a le îndepărta de noi. Lupta ne este întreţinută de interpretarea pe care noi o dăm evenimentelor pe care le trăim şi de ideea că noi ştim bine ce ne lipseşte. Dacă acceptăm să privim ceea ce trăim în exterior ca fiind proiecţii ale unor experienţe personale trecute, care se cer acceptate, integrate, iertate, perspectiva se schimbă total. Adică, dacă acceptăm că ceea ce trăim în afară ne oglindeşte interiorul şi că orice luptă cu exteriorul este din start greşit orientată, pentru că ne concentrăm asupra efectelor şi nu asupra cauzei generatoare. Astfel, cu cât ne luptăm mai mult în exterior, cu atât ne negăm mai mult pe noi înşine. Întoarcerea către sinele nostru, către ceea ce am adunat în noi, reamintirea şi iertarea durerilor, poate conduce la acceptare, la înţelegere, la o abordare şi o integrare foarte diferită a evenimentelor vieţii şi chiar a noastre.

Ca să trăim curgerea e nevoie sa redescoperim care sunt lucrurile importante din viaţă, adică cele care răspund unei nevoi profunde. Apoi să încetinim ritmul şi să le căutăm cu predilecţie, dându-le importanţa cuvenită. Să renunţăm voit la ceea ce ne tulbură şi, dacă nu putem renunţa, să schimbăm abordarea noastră în una care să ne reprezinte, care să fie autentică şi sănătoasă.

Dumnezeu este atât destinaţia, cât şi calea

Dar mai mult decât orice metodă care poate ajuta, baza este dată de credinţă. De credinţa că Dumnezeu ne iubeşte şi că tot ce este în jurul nostru este dragostea Lui, noi învăţând în fapt să recunoaştem asta şi să ne predăm voii Lui. În momentul în care începem să percepem chiar puţin din această realitate covârşitoare, apare natural începutul unei lipse de rezistenţă care ne hrăneşte fericirea, bazată pe credinţă şi iubire. Aceste etape, făcute într-o căutare solitară, sunt sortite eşecului, pentru că drumul către Dumnezeu nu se poate face în absenţa Lui, pentru că El este atât destinaţia, cât şi calea. „Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm”, spune Sf. Siluan Athonitul, iar în vechime, în Filocalie găsim cum să mergem pe cale, prin ascultare: „De aceea, şi tu, învăţând acestea cu înţelegere şi dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniştii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ţi s-a arătat. Îmbrăţişează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniştea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere, aşa ascultarea e calea spre linişte. „Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinţii tăi” (Proverbe 22, 28); şi: „Vai celui singur” (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune şi acoperiş strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum acolo unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot aşa, acolo unde începutul e bun, totul e frumos şi bine orânduit, deşi uneori se întâmplă şi invers, dar aceasta vine din voinţa şi hotărârea noastră.”

www.ziarullumina.ro