Sfântul Ierarh Levchie Mărturisitorul

Pe vremea închinătorilor la idoli, cînd păgînii împăraţi ai Romei stăpîneau Răsăritul şi Apusul, era în Alexandria un bărbat cinstit cu numele Evdichie. Acela era simplu la înţelegerea învăţăturii celei dinafară, dar preaînţelept la duhovniceasca deprindere. Căci era împodobit cu faptele bune şi întru curăţie deplină îşi petrecea viaţa, fiind plin de frica lui Dumnezeu, de dragoste şi de milostivire spre săraci. Apoi, făcea milostenii multe şi se silea la post şi la rugăciuni. El avea un fiu – despre care ne este povestirea de faţă -, pe Sfîntul Levchie, care la naşterea sa, a fost numit Eutropie, iar nu Levchie, precum se va arăta în acest cuvînt. Cînd pruncul era de zece ani, maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viaţa aceasta.

Atunci tatăl lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie, fiul său, în mănăstirea fericitului Erma, care era în hotarele Alexandriei; fiind îndreptat de fericitul egumen Nichita. Acolo a primit călugăria, iar pe copil l-a dat la învăţarea cărţii. Deci copilul, fiind isteţ, înţelegea toate cu înlesnire şi atît de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru învăţătura cărţii, încît a covîrşit pe mulţi din cei ce-l învăţau la învăţătura cea dinafară. El era blînd, smerit şi ascultător, slujind cu osîrdie tuturor celor din mănăstire. Apoi era iubit de toţi, pe de o parte pentru ascultare şi obiceiul lui cel bun, iar, pe de altă parte, pentru înţelegerea Scripturii şi pentru înţelepciunea dată lui de Duhul Sfînt.

Cînd Eutropie era de 18 ani, fericitul Nichita, egumenul acestei mănăstiri, s-a mutat către Domnul. Deci fraţii, sfătuindu-se, rugau pe tînărul Eutropie să le fie egumen, iar el se lepăda cu totul, şi încă Evdichie, tatăl lui, îl oprea pe el de la aceasta, sfătuindu-l ca nicidecum să nu îndrăznească a lua asupra sa sarcina pe care nu s-a obişnuit a o purta, fiind încă tînăr, şi să se facă netrebnic încă de la început, avînd singur trebuinţă să se îndrepteze prin alţii. Astfel, acea mănăstire a rămas fără egumen timp de şapte ani, pentru că pe nimeni altul din fraţii aceia nu voiau, decît numai pe fericitul Eutropie, care, deşi nu voia şi încă nu era călugărit, totuşi îl aveau între dînşii ca pe un egumen, folosindu-se mult de îmbunătăţita lui viaţă.

Într-acea vreme, a împlinit de la naşterea lui 25 de ani şi, adunîndu-se fraţii, i-au zis: „Pentru ce treci cu vederea nevoia şi rugămintea noastră şi nu voieşti să ne fii începător? Iată, s-au împlinit şapte ani de cînd nu avem egumen, după sfîrşitul părintelui nostru Nichita, şi fiecare petrece după a sa voie. Socoteşte să nu te faci pricinuitor al risipirii noastre, cînd vreun lup, intrînd, va răpi turma lui Dumnezeu. Noi nu vrem să avem pe altcineva stareţ decît numai pe tine, deoarece toţi vedem sfinţita ta viaţă, cunoaştem obiceiul tău cel bun şi ştim că de la Dumnezeu îţi este dată ţie această înţelepciune”.

Atunci Eutropie le-a răspuns lor: „Ce este mie şi vouă, o, cinstiţilor părinţi şi fraţi! Pentru ce mă supăraţi pe mine cu aceasta fiindcă nu-mi este mie cu putinţă să o fac? Căci nici în călugărie nu sînt încă tuns, nici nu am vreo rînduială bisericească; deci, cum vă voi fi vouă părinte, neavînd putere să vă grăiesc în biserică cuvînt de înţelepciune şi de învăţătură, nici putînd a pleca pe cei bătrîni, fiind tînăr”. Dar ei îl sileau pe el la tundere şi la primirea preoţiei, însă el nu s-a supus nicidecum la voia lor; pentru că, deşi în inima sa dorea rînduiala bisericească, însă nu o primea, temîndu-se ca nu cumva fără de voie să-l silească pe el la egumenie, dacă ar fi primit rînduiala bisericească. Deci, fără să fie călugărit, se arăta cu viaţa călugăr iscusit.

În acea vreme, împărăţea în Roma păgînul împărat Comod, iar în Alexandria a fost trimis de împărat eparhul Filip. El avea o fecioară anume Evghenia, care, după ce a primit credinţa în Hristos, a petrecut viaţă minunată în chip bărbătesc. Apoi s-a încununat prin mucenicie. Acest eparh, Filip, era elin cu credinţa, deşi se arăta blînd creştinilor; însă, după porunca împăratului, a izgonit pe creştini din cetate, ca şi pe arhierei, pe preoţi şi pe călugări şi le-a poruncit să-şi aibă departe de cetate locaşurile lor, adică bisericile şi mănăstirile. Pe atunci era episcop al creştinilor Sfîntul Elie. El vieţuia în cetatea Eliopoli, care nu era aşa departe de Alexandria. Aproape de cetatea Alexandria era o mănăstire zidită de acest episcop şi încredinţată unui sfînt egumen cu numele de Teodor. În acelaşi loc, lîngă cetate, era o biserică ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, la a cărei prăznuire se adunau nu numai alexandrinii cei credincioşi, dar şi cei din cetăţile de primprejur şi din ţări mai depărtate de pe unde erau creştini. Deci, apropiindu-se praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi mulţi venind de pretutindeni la biserica ei, a ieşit şi fericitul Evdichie din mănăstirea sa, care se numea Erma, şi s-a dus cu Eutropiu, fiul său, acolo, aproape de cetatea Alexandriei, la praznicul acelei biserici.

În aceeaşi zi, s-a întîmplat şi sfîntului episcop Elie de a venit din cetatea Eliopoli la aceeaşi prăznuire cu clerul său şi cu mulţime de popor şi, amestecîndu-se şi Evdichie cu Eutropie printre poporul care venea după episcop, au mers împreună. Sfîntul episcop a dorit ca, mai întîi, să intre în mănăstirea cea zidită de dînsul, care se ocîrmuia de egumenul Teodor şi să se odihnească acolo pînă la viitorul praznic. Dar, cînd s-a apropiat de mănăstirea aceea, s-a întîmplat în acelaşi ceas că mergea tot acolo şi fiica eparhului fericita Evghenia cu doi servitori fameni ai săi, îmbrăcată în chip bărbătesc. Deci, văzînd pe episcop şi tot poporul, care mergea înainte şi în urma lui, s-a amestecat în popor. Ea, voind să întrebe despre episcop pe vreunul din cei ce mergeau înainte şi în urma lui, a găsit pe fericitul Eutropie şi el i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre Elie arhiereul lui Dumnezeu, precum se scrie pe larg aceasta în viaţa ei şi a dus-o la dînsul. Fericitul Eutropie era cunoscut sfinţitului episcop după curăţia vieţii sale şi după înţelegerea cea multă a Scripturii. Deci, cel ce va voi să ştie despre Sfînta Evghenia, să citească viaţa ei la 24 ale lunii decembrie. Noi, însă, vom vorbi mai departe despre Sfîntul Eutropie.

Odihnindu-se fericitul Evdichie în mănăstirea aceea, într-o noapte i s-a arătat în vedenia visului o dumnezeiască descoperire şi înştiinţare, despre sfîrşitul ce i se apropiase. Asemenea, i s-a descoperit şi despre fiul său că are să fie episcop, că va sfărîma idolii în cetatea Vruntisiopoli din Italia şi va lumina ţara aceea cu Sfîntul Botez. El a auzit şi un glas către dînsul: „Evdichie, Evdichie, credincios rob al Domnului, de acum să nu te mai numeşti Evdichie, ci Evdiclie, adică „blînd mîngîietor”; iar fiului tău să nu i se mai zică Eutropie, ci Levchie să-i fie numele, care se tîlcuieşte: „a venit spre dînsul Duhul Domnului!”

Deşteptîndu-se Evdichie din somn, a chemat îndată pe fiul său şi i-a spus cele ce i s-au descoperit în vedenie şi i-a zis: „Fiule, vezi că s-a apropiat vremea ducerii mele. Deci, tu să nu fii amăgit de deşertăciunile acestei lumi, pentru că Domnul mi-a descoperit despre tine că vei fi cinstit cu rînduiala episcopiei şi prin tine voieşte Domnul a curăţi cetatea Vruntisiopoli de slujbele idoleşti, şi numele tău nu va mai fi Eutropie, ci Levchie. Aşa te-a numit Domnul, precum şi pe mine din Evdichie m-a numit Evdiclie. Sfîntul Levchie, numit mai înainte Eutropie, auzind aceasta, s-a închinat lui Dumnezeu şi s-a întins la pămînt în chipul crucii, spre a face rugăciune de mulţumire, zicînd: „Bine eşti cuvîntat Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, nici nu depărtezi milostivirea Ta de la săracii robii Tăi; deci, miluieşte-mă pe mine netrebnicul. Pentru aceasta, Doamne, Dumnezeul cerului şi al pămîntului, Te slăvesc şi Te măresc, că Tu eşti Stăpîne, iubitor de suflete omeneşti şi Ţie se cuvine slavă în nesfîrşiţii veci”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel, s-a auzit un glas din cer grăind asupra bisericii: „Levchie, Levchie, cel mai luminat cu sufletul şi curat cu inima, iată numele tău este scris la cer şi pomenirea ta nu se va şterge din cartea vieţii!” Acest glas l-a auzit şi Sfîntul Elie episcopul şi oarece fraţi, care într-acea noapte nu dormeau, ci stăteau la rugăciune, dar nimeni n-a putut să înţeleagă cui s-a zis.

A doua zi au venit fraţii de la mănăstirea lui Erma, la episcop, zicînd: „Stăpîne părinte, este mai mult de şapte ani de cînd sîntem fără de egumen şi fiecare din noi vieţuieşte precum voieşte; deci, am rugat de mai multe ori pe cinstitul Eutropie să ne fie începător, deoarece din tinereţe a crescut în mănăstirea noastră. Viaţa lui cea sfîntă covîrşeşte vieţile noastre ale tuturor şi nimeni nu poate să i se asemene lui în ostenelile ascultării; el totdeauna petrece în postiri şi rugăciuni, îl vedem îndeletnicindu-se la citirea şi scrierea cărţilor şi la toate lucrurile cele bune. Deci, am fi voit să-l avem părintele nostru şi să urmăm paşilor lui, dar el nu voieşte şi trece cu vederea rugămintea noastră. Pentru aceea, stăpîne, ne rugăm ţie, ca, chiar dacă nu vrea, să ni-l pui egumen!” Sfîntul episcop a grăit către dînşii: „Şi eu m-am gîndit la acelaşi lucru, la care vă grăbiţi şi voi acum, dar aşteptaţi puţin pînă ce-l voi sfătui să se supună voinţei noastre”. Episcopul, zicînd aceasta, s-a sculat şi s-a dus la biserică, fiindcă era ceasul Sfintei Liturghii. El a poruncit arhidiaconului să se urce în amvon şi să strige către popor astfel: „Cine este din cei ce sînt aici care se numeşte Levchie?”

Cînd arhidiaconul a strigat, nimeni din popor n-a răspuns, pentru că nici unul nu era dintre dînşii cu acel nume. Deci, arhidiaconul strigînd de două şi de trei ori, Sfîntul Levchie a văzut că nu este în popor alt Levchie decît el, a răspuns zicînd: „Eu sînt Levchie păcătosul!” Atunci toţi, căutînd spre dînsul, s-au mirat şi au zis: „Tu eşti Eutropie, fiul lui Evdichie”. El le-a răspuns: „Întrebaţi pe tatăl meu, că el vă va spune mai bine despre numele meu”. Ei au adus de faţă pe fericitul Evdochie, bătrînul cinstit, avînd 97 de ani, şi l-au întrebat: „Care este numele cel adevărat al fiului tău?” El, văzînd o bunăvoinţă ca aceea a Domnului, ca să se descopere taina despre dînsul şi despre fiul lui, le-a spus cu de-a-mănuntul toată vedenia sa şi cum glasul Domnului în vis şi la arătare a numit pe fiul său Levchie. Toţi cei ce au auzit aceasta, au mulţumit cu bucurie lui Dumnezeu şi, alergînd la Sfîntul Levchie, i se închinau, cinstindu-l foarte mult. După aceasta, episcopul a început a-l îndemna să primească rînduiala preoţiei şi a egumeniei, dar el se lepăda. Poporul însă striga, zicînd: „Levchie să fie nu numai preot şi părinte, ci chiar de cinstea episcopiei este vrednic”. Deci, Sfîntul Levchie a fost hirotonit preot şi a fost pus egumen şi au prăznuit luminos praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în biserica ei.

Sfîntul Levchie, luînd locul vredniciei sale, a început şi mai mult a se nevoi în plăcere de Dumnezeu, făcînd minuni cu darul Duhului Sfînt, care se odihnea în el. Într-o vreme s-a adus un om îndrăcit de neam arab, care acum era chemat spre Sfîntul Botez. Sfîntul, văzîndu-l îndrăcit, a zis diavolului: „Duh necurat, încetează de a munci pe acest om!” Iar diavolul, tremurînd, a început a striga, tînguindu-se: „Dacă voi ieşi dintr-acesta, apoi unde voi intra, căci nu am casă mai bună decît acesta!” Sfîntul Levchie a zis către el: „Necuratule duh, ieşi din zidirea lui Dumnezeu şi să nu mai îndrăzneşti a intra în el; ci, ieşind defăimat şi ruşinat, să laşi liber pe acela, pe care pînă acum l-ai muncit, urîtorule de oameni, avînd-l legat cu lanţurile întunecatei tale puteri. Intră în acei care nu cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi nici nu se închină Crucii Lui celei făcătoare de viaţă”.

Atunci diavolul, strigînd tare şi trîntind pe om la pămînt, a ieşit din gura lui cu asemănare de pasăre neagră care strigă: „Ce este mie şi ţie, Levchie, robul lui Dumnezeu? Pentru ce mă izgoneşti din locaşul meu pe care mi l-am ales? Eu n-am voit să intru în vreun om ce este alb la faţă şi bine împodobit, ci am intrat într-un arap negru şi de spaimă la vederea omenească, nădăjduind că nimeni nu mă va izgoni din unul ca acesta!” Deci sfîntul, izgonind pe diavol cu semnul Sfintei Cruci, a ridicat sănătos pe omul acela de la pămînt şi l-a învrednicit Sfîntului Botez.

Diavolul, ducîndu-se în Egipt, s-a închipuit într-un balaur mare şi înfricoşat; apoi s-a dus în cetate la arătare şi, umblînd pe uliţe, ucidea pe toţi cei cu care se întîlnea, elini şi jidovi, bărbaţi, femei şi copii. Sfîntul, văzînd mai înainte cu duhul acea răutate ucigătoare a diavolului, s-a dus degrabă în Egipt. Dar diavolul cel în chipul balaurului, simţind că sfîntul se apropie de cetate, s-a dus şi s-a aruncat în mare lăsînd multe trupuri zăcînd pe uliţele cetăţii. Sfîntul, intrînd în cetate, a văzut o mulţime din cei ce se plîngeau şi se tînguiau pentru morţii lor şi-i întreba pentru care pricină plîng. Aceia i-au răspuns: „De intrarea cea năpraznică în cetate a balaurului şi de uciderea multor oameni!” Ei au mai spus: „În acest ceas, mai înainte de venirea ta, s-a aruncat în mare şi s-a afundat”. Atunci Sfîntul a poruncit să aducă apă, pe care a sfinţit-o şi, stropind cu ea pe cei morţi, a zis către dînşii: „În numele Domnului Savaot, sculaţi-vă pentru că nu sînteţi ţinuţi cu legăturile morţii, ci numai vătămaţi cu veninul diavolului; deci nu puteţi să vă eliberaţi singuri de puterea cea rea a balaurului, care s-a întărit peste voi pentru păgînătatea voastră şi pentru orbirea inimii care vă stăpîneşte! Sculaţi-vă, cu puterea Dumnezeului meu şi daţi slavă Celui ce v-a zidit pe voi!”

Sfîntul, zicînd aceasta, se atingea de trupurile lor cu toiagul ce-l ţinea în mîini; şi îndată s-au sculat toţi ca din somn. Ei s-au apucat de picioarele sfîntului, zicînd: „Cine este Dumnezeu, Căruia se cuvine a ne închina, decît numai Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, pe Care tu Îl propovăduieşti, Sfinte Părinte Levchie, robul lui Dumnezeu?” Toţi cei înviaţi au crezut în Hristos, asemenea şi din cei vii, ca la trei mii de bărbaţi, au primit în acea zi credinţa în Hristos şi s-au botezat cu femeile şi cu copiii lor, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru minunile cele făcute prin sfîntul Său Levchie.

Trecînd cîţiva ani, Filip, eparhul Alexandriei, a crezut în Hristos cu toată casa sa, pentru Sfînta Evghenia, fiica sa. Apoi, după o vreme, lăsîndu-şi dregătoria eparhiei, s-a făcut episcop al creştinilor. După sfîrşitul mucenicesc al aceluia, a fost ales de toţi cu un glas la arhierie Sfîntul Levchie. După Filip a fost eparh în Alexandria, Terentie, apoi Saturnin. Acesta, fiind vrăjmaşul creştinilor, s-a sfătuit cu ai săi închinători de idoli să ridice prigoană împotriva creştinilor din Alexandria. Dar mai întîi să ucidă pe Sfîntul Levchie, episcopul creştinilor, fiindcă îl vedeau pe el întorcînd pe mulţi elini la Hristos. Pentru aceea eparhul căuta vreme prielnică să poată începe a-şi săvîrşi răutatea lui cea gîndită. Alexandrinii cei credincioşi, înştiinţîndu-se de acea gîndire a eparhului, s-au sfătuit între ei să ucidă pe eparh.

Atunci Sfîntul Levchie a chemat la sine pe toţi creştinii şi a început a-i sfătui să nu îndrăznească a face o tulburare ca aceea, şi le-a mai spus arătarea ce i se făcuse lui de la Dumnezeu, zicînd: „O, iubiţilor, să ştiţi că Domnul meu a binevoit a mi se arăta în vedenie şi mi-a poruncit să vă pun un alt episcop, iar eu să mă duc spre apus la Vruntisiopol, pentru că cetatea aceea are trebuinţă de luminare!”

Creştinii, auzind aceasta, au început a plînge şi, căzînd la picioarele Sfîntului, ziceau: „Părinte sfinte, nu ne lăsa pe noi, săracii, nu te despărţi de popoarele pe care le-ai cîştigat lui Dumnezeu, ci petreci cu noi pînă la sfîrşitul tău!” Sfîntul le-a răspuns lor, zicînd: „Voi toţi să ştiţi că încă din tinereţile mele, Domnul a voit a descoperi tatălui meu, Evdiclie, cele pentru mine, cum aveam să primesc această rînduială a arhieriei, de care nu sînt vrednic şi a merge în cetatea cea închinătoare la idoli şi la poporul care nu ştie pe Dumnezeu. Pentru că Stăpînul nostru a voit ca, prin mine, nevrednicul robul Lui, popoarele acelea să se adauge la Sfînta Biserică. De aceea, Domnul mi-a poruncit acum să vă pun vouă alt părinte; iar eu mă duc la lucrul care mi s-a poruncit înainte. Dar pentru eparhul Saturnin, să ştiţi că sfatul cel necurat, alcătuit spre prigonirea creştinilor, nu va veni întru săvîrşire, fiindcă i s-a scurtat viaţa şi s-a apropiat pieirea lui. Astfel, după plecarea mea de aici, va cădea casa lui şi-l va zdrobi cu toţi casnicii lui!”

Aceasta zicînd şi mîngîind pe creştinii care plîngeau, a ales pe un bărbat vrednic de arhierie şi l-a pus episcop în locul lui. Iar el, luînd cu sine pe cei doi diaconi ai săi pe Evsevie şi pe Dionisie şi cinci din ucenici, s-a dus din cetate la malul corăbiilor, petrecîndu-l tot poporul creştinesc, ca la cinci mii de bărbaţi afară de femei şi copii, zicînd cu plîngere şi cu tînguire multă: „Părinte, pentru ce ne laşi şi nu te milostiveşti spre fiii tăi?” Sfîntul, întorcîndu-se şi văzînd pe cei ce plîngeau, s-a tulburat cu duhul şi a plîns. Apoi, ridicîndu-şi mîinile către cer, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, de este voia Ta nu mă lăsa să mă despart de aceste popoare ale Tale, în care m-ai pus spre slujba Ta”. Zicînd el aceasta, s-a auzit un glas din cer, zicînd: „Levchie, nu defăima porunca Domnului, ci intră în corabie şi mergi cu pace unde îţi este poruncit!”

Atunci Sfîntul Levchie a zis către tot poporul: „Iată, fraţilor, auziţi voinţa Domnului; deci, să ştiţi că nu mă despart de voi de a mea voie!” Sărutîndu-i pe toţi, a intrat în corabie şi a plecat. Iar în Alexandria, după proorocia sfîntului, deodată a căzut palatul eparhului şi a ucis cu el pe toţi cei ce se aflau înăuntru.

Sfîntul Levchie, plutind cincisprezece zile, a ajuns la Adrianopoli, nu cel din Tracia, ci cel din vechiul uscat. Zăbovind puţin, a luat cu sine doi preoţi, pe Leon şi pe Savin şi, găsind o altă corabie, a dat plata şi a şezut în ea şi a mers la Ghidrunt. De acolo a intrat într-altă corabie şi a sosit la hotarele Vruntisiopolei. Ieşind din corabie, a mers în cetate cu clerul său şi s-a întîmplat de mergea pe calea aceea un tribun cu numele Armaleon, însoţit de ostaşi. Sfîntul Levchie, a întrebat pe unul din acei ostaşi, zicîndu-i: „Cine este stăpînul în această cetate?” Acela i-a răspuns: „Au doară nu aţi auzit de marele stăpîn Antioh, care stăpîneşte această ţară?” Sfîntul iarăşi a întrebat, zicînd: „De ce credinţă este stăpînul vostru Antioh?” Tribunul şi cei ce erau cu el, auzind această întrebare, au rîs şi au zis: „Oare este altă credinţă şi alt Dumnezeu, afară de soare şi de lună, care luminează toată lumea? Au nu aud urechile tuturor, cînd glasurile lor tună în nori? Ce este mai grabnic decît fulgerele care ies din soare? Ce este mai luminat decît luna, care prin semnele sale vesteşte înainte, cînd o să fie schimbarea şi prefacerea văzduhului?”

Sfîntul Levchie, suspinînd, a zis: „O, săracilor neştiutori, cum sînteţi străini de lumina cea dumnezeiască şi nu ştiţi că soarele şi luna sînt zidiri ale lui Dumnezeu şi slujesc poruncii Lui, săvîrşind alergarea lor ziua şi noaptea! Nu se cade a-i numi pe ei zei. Ei nu au nici suflet nici dumnezeire; nici la un loc nu pot să stea, ci pururea aleargă, se suie şi se pogoară, uneori se întunecă de nori, alteori de noapte; uneori sînt văzuţi, alteori nu. Atît de mult se deosebeşte lumina lor de lumina cea pururea fiitoare, adică de Dumnezeul cel cinstit de noi, după cum se deosebeşte zidirea de Ziditor. Dumnezeul nostru a creat soarele şi luna, cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt pe ele. Acela este lumina cea adevărată, Care luminează pe toţi cei ce cred în El. Acea lumină a zidit strălucirea soarelui şi a lunii şi le-a poruncit să slujească oamenilor, care petrec în partea cea de sub cer, ca soarele să lumineze ziua, iar luna să lumineze noaptea. De-aţi fi cunoscut lumina cea nevăzută a Dumnezeului nostru, niciodată n-aţi fi plecat grumajii voştri acelor văzuţi luminători”.

Tribunul Armaleon a zis: „Şi care este acea lumină, care zici că este nevăzută de ochii noştri?” Sfîntul Levchie a răspuns: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Sfînta Fecioară Maria!” Sfîntul a început a le tîlcui toate cele despre Hristos Dumnezeu, cum S-a născut, cum a petrecut pe pămînt cu oamenii, cum a pătimit de voie, a murit şi a treia zi a înviat; cum S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi cum va veni să judece lumea şi să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui. Aceasta auzind-o toţi, s-au umilit şi au crezut cu adevărat cuvintelor lui şi, căzînd cu faţa la pămînt, ziceau: „Ne rugăm ţie, părinte, fă-ne părtaşi ai vieţii veşnice”. Iar el, învăţîndu-i i-a botezat. Numărul lor era de şaizeci şi şapte de bărbaţi. În acest chip au început a se lumina oamenii din Vruntisiopoli.

Înştiinţîndu-se stăpînitorul Antioh, că tribunul Armaleon cu ostaşii săi au crezut în Hristos, l-a chemat la sine şi i-a zis: „Armaleon, oare este adevărat ceea ce aud despre tine, cum că tu te-ai făcut creştin împreună cu ostaşii tăi care sînt cu tine?” Tribunul tăcea. Atunci, mîniindu-se, a zis: „Pentru ce nu-mi răspunzi?” Tribunul a zis: „Oare este nevoie să te mînii contra mea, pentru că sînt creştin?” Antioh a zis: „Nu cu mînie, ci te întreb să ne spui drept, cine te-a învăţat credinţa creştinească? Noi toţi te ştim că erai învăţat în cărţile noastre şi pînă acum te lepădai de învăţătura creştinească; iar acum ne mirăm cum ai venit la aceasta să te numeşti creştin?” Armaleon a răspuns: „Pînă acum am fost orb, rătăcind în întuneric şi în umbra morţii; iar acum luminîndu-mă cu darul lui Dumnezeu, văd şi petrec în lumina nădejdii vieţii veşnice”. Zis-a Antioh: „Ce este acea viaţă veşnică?” Tribunul a răspuns: „De vei voi, vei putea să cunoşti”. Antioh a zis: „Arată-ne nouă cu adevărat acea viaţă, că voiesc să o văd şi să o înţeleg; dar nu socotesc că este altă viaţă afară de aceasta de aici, nici nu cred că este altă lumină şi alt Dumnezeu afară de soare şi de lună”. Tribunul Armaleon a zis: „Soarele şi luna nu sînt dumnezei, ci sînt zidiri rînduite de Dumnezeu pe cer, ca să slujească zidirii celei înţelegătoare, adică omului, care petrece pe pămînt, luminînd toată lumea; iar nu să le slujească cineva lor”.

Antioh, minunîndu-se, auzind unele ca acestea de la tribun, a zis: „Cine te-a învăţat pe tine această înţelegere?” Armaleon a răspuns: „Un alexandrin cu numele Levchie, care a venit aici de curînd. Acela m-a învăţat această înţelegere”. Sfîntul Levchie era în acea vreme, afară din cetate în partea dinspre apus, lîngă locul cel de privelişte, învăţînd poporul să creadă în Hristos, şi botezînd pe cei ce se apropie de El. Deci, Antioh a chemat la sine cu cinste pe Sfîntul Levchie, arhiereul lui Dumnezeu şi, văzîndu-l, i-a zis: „De voieşti să credem în Dumnezeul cel propovăduit de tine, roagă-te lui Dumnezeu să ne dea ploaie pe care de doi ani nu o vedem şi din această pricină pămîntul nostru s-a uscat, de nu poate nici rodurile să crească, astfel că tot poporul este în lipsă şi în mare nevoie de ploaie”.

Sfîntul, chemîndu-şi clerul său şi pe creştinii cei din nou botezaţi, a făcut litie, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu; şi îndată s-a acoperit cerul cu nori şi s-a vărsat ploaie foarte mare încît a plouat pînă cînd tot pămîntul acelei ţări l-a adăpat şi l-a făcut umed. Atunci Antioh şi toată cetatea lui au crezut în Hristos şi s-au botezat popoarele ca la douăzeci şi şapte de mii, slăvind cu toţii pe Hristos Dumnezeul nostru. Deci, ei au zidit o biserică în mijlocul cetăţii, în numele şi în cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; iar alta în numele Sfîntului Ioan Botezătorului, în acel loc unde s-a botezat poporul. Astfel s-a luminat Vruntisiopolul cu lumina sfintei credinţe. După aceea, Sfîntul Levchie a mai petrecut acolo cîtva timp, apoi s-a îmbolnăvit de moarte.

Deci, cunoscîndu-şi sfîrşitul său, care a fost înştiinţat prin descoperire dumnezeiască, a chemat la dînsul pe Antioh, a făcut aşezămînt cu el, ca, după mutarea lui, să-i îngroape trupul în acelaşi loc unde a sosit cu corabia pe pămîntul lor. Apoi, ridicîndu-şi mîinile, a făcut rugăciune pentru toată turma sa şi, dînd tuturor binecuvîntare, sărutarea cea mai de pe urmă şi pacea, s-a mutat către Domnul, lăsînd plîngere multă în toată cetatea. După aceea Antioh, luînd cinstitul lui trup, l-a dus cu slavă la locul limanului corăbiilor, unde sfîntul, venind din Alexandria, a ieşit din corabie pe pămînt şi, zidind acolo o biserică în numele lui, a pus într-însa sfintele moaşte ale marelui şi plăcutului lui Dumnezeu, Levchie. De la mormîntul lui se făceau multe minuni întru slava lui Dumnezeu celui slăvit în Treime, Căruia de la toată făptura se cuvine laudă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.