Sfântul Ioan Maximovici
19 iunie (2 iulie)
Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost in același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si “nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al săracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spațiului, el cunoștea si răspundea gandurilor oamenilor, înainte ca aceștia sa si le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila înțelegerii lumești.
Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheamă in ajutor, după cum mărturisesc minunile si tămăduirile înregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.
Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.
Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului sau îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnăvicios, firav si blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase si deseori era adâncit in gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. In copilărie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii plăcea sa citească Viețile sfinților.
Mosia familiei Maximovici se afla in vecinătatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, “monah din copilărie“, isi petrecea toata vara la manastire.
La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfintenie pana la sfârșitul vieții.
In 1914, Mihail a absolvit școala de cadeti si, urmând vocației sale intime, a hotărât sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Pǎrinţii însa au insistat sa se înscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.
In 1921, in timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreuna cu întreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in mânǎstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic “Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l privește pe insasi părintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povestește cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greșeala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tăcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situație si mai proasta decât crezuse el – anume pe el vor sa-l facă episcop!
Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridica o catedrala.
Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.
In 1949, in insula Tubabao, in lagărul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus ca nu exista motive de îngrijorare, intrucat “sfantul vostru binecuvântează lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.
In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.
In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.
Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii in Lumea Noua.
In anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.
La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si construcția marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprita. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilita si construcția catedralei dusa la bun sfarsit.
In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios pana la sfârșit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, doua trǎsǎturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictețea in tot ce se referea la Biserica si la Tradiție. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca întreținea relații cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune “inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnica.
Precum Pǎrinţii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai “actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari “marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.
Cu toate acestea Vlădica a rămas in memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia si chiar prin ceea ce se numește “nebunie intru Hristos”.
Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecuțiile adversarilor sai, cărora le răspundea totdeauna fara a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a si fost mereu de când devenise arhiereu.
In 1966, după trecerea in veșnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea in timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibila a flǎcǎrilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili sa prețuiască (poate din cauza ca acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ sa se gândească cat de imprevizibile si chiar stranii pot apărea faptele sale celor ce se conduc după criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri si ospicii. Slujea desculț si in biserica. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci si in randul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, in una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca sa trezească interesul tinerilor fata de credința prin următoarele cuvinte: “Afirmați ca in prezent nu se mai întâmpla minuni, nu mai exista sfinți. De ce sa va prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umbla un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!”
In toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.
Era cunoscut si venerat in întreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate reținea plecarea trenului pana la venirea “Arhiepiscopului rus”.
Însemnătatea sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxa – fǎcǎtorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.
In epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale si a rătăcirii minților, el a crezut de cuviința sa trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.
In secolul nostru nemilos si șovăielnic, acest sfânt s-a asemănat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si venerație in rândul creștinilor, încât odată cu sfârșitul Vlădicăi a început parca un nou capitol al vieții sale – cinstirea sa de către întreaga lume ortodoxa.
In zilele noastre de neputința duhovniceasca asceții au devenit rari. Fie ca viața acestui ascet sa-i însufleţeascǎ pe dreptcredincioșii creștini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinși de lașitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viața lui sa le arate ca, contrar slăbiciunilor si neajunsurilor noastre “Iisus Hristos ieri si azi si in veci este același” (Evr. 13. 8 ) si ca nu exista nimic mai plăcut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decât viața sfânta pentru Hristos, oglinda căruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a început sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credinței, înfăptuind minuni pretutindeni si întotdeauna.
Putem sa nu ne îndoim de asta, așa apare chipul sau, daca vom contempla viața lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, mulți slujitori ai Bisericii, clerici “conștienți” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar disprețuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevăr, privit nepărtinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine șocanta: încovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunând uneori mai mult ca un gângurit copilăresc.
Fermitatea voinței sale, îndreptata către cele dumnezeiești, anume acea calitate ce i-a permis sa cucerească astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinație gratuita. In ochii multora el nu era decât un batran incapatanat si excentric, insistând asupra ideilor sale “absurde” cu privire la treburile de care s-ar cădea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe “inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber înaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era “priveliștea”‘ lumii acesteia, după cuvântul sfântului apostol Pavel.
Lumea, care zace in răutate si a cărei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea “succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decăzut si stricat însa, astfel de sfinți, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata veșniciei si a infricosatoarei Judecǎți.
Actuala ofensiva a răului nu trebuie sa ne constrângă sa admitem pasiv triumful necredinței, datoria noastră fiind de a apăra binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – așa cum a fost sfântul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renunțam la “respectabilitatea” noastră, vestind puterea de neînvins a lui Dumnezeu, preaslăvit intru sfințit Sai.
Divergentele de păreri, legate de venerarea sfântului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunăoară, noi il cunoaștem si-l iubim pe sfântul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai puțin sunt cunoscute proporțiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vieții sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credincioși.
Necǎutând însǎ la tentativele diavolești de a eclipsa imaginea binefăcătoare a sfinților, Hristos a promis ca porțile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).
Fara îndoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, când surogatul a devenit o norma in toate sferele vieții, când adevăratul Duh al credinței lui Hristos a devenit atât de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfântul Ioan poate fi considerat un model al autenticității duhovnicești.
Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de măsura nu este altceva decât curata dragoste creștineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o răspândea in jurul sau cu dărnicie. Cu aceasta dragoste străduința pentru trăirea duhovniceasca capǎtǎ un rost. Iar fara ea, tot ce rǎmâne din relațiile omenești si viața bisericeasca, va fi un fel de deșertăciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotrivă, in lingușeli si laude reciproce.
Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevăratului apostolat in lumea moderna. Pe măsura ce un număr tot mai mare de oameni se alătura Bisericii Ortodoxe, înainte de apropierea ultimei dezlănțuiri a răului, fie ca ei sa vadă in el îndrumătorul si pastorul lor iubit, nesupus morții.
Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheamă in ajutor, după cum mărturisesc minunile si tămăduirile înregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.
Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.
Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului sau îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnăvicios, firav si blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase si deseori era adâncit in gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. In copilărie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii plăcea sa citească Viețile sfinților.
Mosia familiei Maximovici se afla in vecinătatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, “monah din copilărie“, isi petrecea toata vara la manastire.
La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfintenie pana la sfârșitul vieții.
In 1914, Mihail a absolvit școala de cadeti si, urmând vocației sale intime, a hotărât sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Pǎrinţii însa au insistat sa se înscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.
In 1921, in timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreuna cu întreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in mânǎstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic “Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l privește pe insasi părintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povestește cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greșeala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tăcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situație si mai proasta decât crezuse el – anume pe el vor sa-l facă episcop!
Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridica o catedrala.
Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.
In 1949, in insula Tubabao, in lagărul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus ca nu exista motive de îngrijorare, intrucat “sfantul vostru binecuvântează lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.
In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.
In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.
Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii in Lumea Noua.
In anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.
La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si construcția marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprita. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilita si construcția catedralei dusa la bun sfarsit.
In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios pana la sfârșit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, doua trǎsǎturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictețea in tot ce se referea la Biserica si la Tradiție. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca întreținea relații cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune “inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnica.
Precum Pǎrinţii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai “actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari “marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.
Cu toate acestea Vlădica a rămas in memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia si chiar prin ceea ce se numește “nebunie intru Hristos”.
Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecuțiile adversarilor sai, cărora le răspundea totdeauna fara a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a si fost mereu de când devenise arhiereu.
In 1966, după trecerea in veșnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea in timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibila a flǎcǎrilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili sa prețuiască (poate din cauza ca acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ sa se gândească cat de imprevizibile si chiar stranii pot apărea faptele sale celor ce se conduc după criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri si ospicii. Slujea desculț si in biserica. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci si in randul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, in una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca sa trezească interesul tinerilor fata de credința prin următoarele cuvinte: “Afirmați ca in prezent nu se mai întâmpla minuni, nu mai exista sfinți. De ce sa va prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umbla un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!”
In toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.
Era cunoscut si venerat in întreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate reținea plecarea trenului pana la venirea “Arhiepiscopului rus”.
Însemnătatea sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxa – fǎcǎtorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.
In epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale si a rătăcirii minților, el a crezut de cuviința sa trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.
In secolul nostru nemilos si șovăielnic, acest sfânt s-a asemănat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si venerație in rândul creștinilor, încât odată cu sfârșitul Vlădicăi a început parca un nou capitol al vieții sale – cinstirea sa de către întreaga lume ortodoxa.
In zilele noastre de neputința duhovniceasca asceții au devenit rari. Fie ca viața acestui ascet sa-i însufleţeascǎ pe dreptcredincioșii creștini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinși de lașitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viața lui sa le arate ca, contrar slăbiciunilor si neajunsurilor noastre “Iisus Hristos ieri si azi si in veci este același” (Evr. 13. 8 ) si ca nu exista nimic mai plăcut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decât viața sfânta pentru Hristos, oglinda căruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a început sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credinței, înfăptuind minuni pretutindeni si întotdeauna.
Putem sa nu ne îndoim de asta, așa apare chipul sau, daca vom contempla viața lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, mulți slujitori ai Bisericii, clerici “conștienți” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar disprețuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevăr, privit nepărtinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine șocanta: încovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunând uneori mai mult ca un gângurit copilăresc.
Fermitatea voinței sale, îndreptata către cele dumnezeiești, anume acea calitate ce i-a permis sa cucerească astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinație gratuita. In ochii multora el nu era decât un batran incapatanat si excentric, insistând asupra ideilor sale “absurde” cu privire la treburile de care s-ar cădea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe “inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber înaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era “priveliștea”‘ lumii acesteia, după cuvântul sfântului apostol Pavel.
Lumea, care zace in răutate si a cărei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea “succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decăzut si stricat însa, astfel de sfinți, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata veșniciei si a infricosatoarei Judecǎți.
Actuala ofensiva a răului nu trebuie sa ne constrângă sa admitem pasiv triumful necredinței, datoria noastră fiind de a apăra binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – așa cum a fost sfântul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renunțam la “respectabilitatea” noastră, vestind puterea de neînvins a lui Dumnezeu, preaslăvit intru sfințit Sai.
Divergentele de păreri, legate de venerarea sfântului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunăoară, noi il cunoaștem si-l iubim pe sfântul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai puțin sunt cunoscute proporțiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vieții sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credincioși.
Necǎutând însǎ la tentativele diavolești de a eclipsa imaginea binefăcătoare a sfinților, Hristos a promis ca porțile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).
Fara îndoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, când surogatul a devenit o norma in toate sferele vieții, când adevăratul Duh al credinței lui Hristos a devenit atât de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfântul Ioan poate fi considerat un model al autenticității duhovnicești.
Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de măsura nu este altceva decât curata dragoste creștineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o răspândea in jurul sau cu dărnicie. Cu aceasta dragoste străduința pentru trăirea duhovniceasca capǎtǎ un rost. Iar fara ea, tot ce rǎmâne din relațiile omenești si viața bisericeasca, va fi un fel de deșertăciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotrivă, in lingușeli si laude reciproce.
Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevăratului apostolat in lumea moderna. Pe măsura ce un număr tot mai mare de oameni se alătura Bisericii Ortodoxe, înainte de apropierea ultimei dezlănțuiri a răului, fie ca ei sa vadă in el îndrumătorul si pastorul lor iubit, nesupus morții.
