Pe vremea împărâţei păgânului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a pornit o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtuna, încât s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţând ighemoni aspri, în toată stăpanirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul şi de toată vârsta, să fie daţi fara de milă la cumplite chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, Iulian, întărîtându-se cu mânie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui, a stricat legile cele drepte, şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sîngele creştinilor.
Şi a aşezat în cetatea Durostor, care se afla în ţara Misiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, pierzător de oameni şi iubitor de idoli.
Acestă, intrând în templu, după ce a adus jertfe tuturor zeilor săi, s-a întors în palatul său. În altă zi a ieşit la locul cel de judecată, care era în privelişte şi a şezut pe un scaun înalt, cu mare mândrie şi cu îngrozire spre înfricoşarea creştinilor. Deci, punând de faţă porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotriveşte zeilor şi mărturiseşte că este creştin. Cetăţenii cu jurământ îl încredinţau că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toţi cu închinăciune şi cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.
Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult, şi a poruncit să fie chemate la un ospăţ toate căpeteniile sale, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osârdie părinţeştilor zei, se cade ca în ziua de astăzi sa mâncăm, să bem şi să ne veselim împreună”.
În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecarui bărbat cinstit şi mai mare al cetăţii. Pe când aceştia petreceau împreună cu Capitolin, fericitul Emilian, aflând vreme bună să câştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea pe sine creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci cunoscut şi în faţa oamenilor şi ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos cu platoşa credinţei şi cinstita cruce, a întrat în capiştea idolească şi, luînd un ciocan de fier, a răsturnat cu mâinile sale toţi idolii, sfărâmându-i în bucăţi. Apoi a răsturnat altarul lor, jertfele care erau înaintea lor le-a aruncat, a spart sfeştnicele şi a vărsat toate vasele.
După plecarea lui, a intrat în capişte un elin oarecare, servitorul lui Capitolin, şi văzând toate sfărâmate, s-a spăimântat. Alergând, a vestit ighemonului şi tuturor căpeteniilor ce erau la masă cu dânsul. Atunci el îndată s-a tulburat şi s-a mâniat foarte tare şi a trimis cu sârguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Alergând trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarina, mergând pe lângă capişte; deci, prinzându-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, târându-l ca pe un tâlhar. După el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plângându-se de sfărâmarea zeilor lor.
Fericitul Emilian, văzând aceasta, a gândit în sine, zicând: „De voi tainui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu mai rau voi îngreuna conştiinţa mea, făcăndu-mă pricinuitor de moartea omului nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gândind, el a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dânşii şi cu glas mare a strigat: „Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărâmat şi am calcat pe zeii voştri cei fără de suflet”. Deci, apucându-l soldaţii l-au dus cu bătăi şi cu ocări la palatul lui Capitolin, lăsând pe omul acela.
Ighemonul, şezând înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzând pe Emilian, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?” Iar cetăţenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărţmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele”. Ighemonul, umplându-se de mânie, a grăit către cetaţeni cuvinte mai aspre: „Voi aţi zis că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur”.
Aceasta zicând catre cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mânie, zicându-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?” Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Sunt creştin”. Ighemonul, mâniindu-se şi mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, să ştii că părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin”. „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”
Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Deci, să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci am defăimat zeii voştri cei mincinoşi, care n-au creat nimic, ca să piara în veci, ca unii ce sunt făcuţi de voi”.
Capitolin a întrebat iarăşi: „Singur tu ai sfărâmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?” Sfântul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărâmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumânările lor le-am călcat în picioare; astfel ca nici unul n-a putut să-şi izbândească strâmbătatea sa, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici simţire. Cu dreptate spune Sfânta Scriptură: Să se facă asemenea lor, cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei!
Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi. Mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?” Sfântul, cu mare îndrazneală i-a răspuns: „Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decat numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.
Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „Întindeţi-l şi-l umpleţi de răni adânci, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va elibera din mâinile mele”. Mucenicul fiind bătut cumplit şi pământul roşindu-se de sângele său, ighemonul a zis către dânsul: „Spune cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar mucenicul a răspuns: „Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeul mi-a poruncit mie şi sufletului meu, însă nici un rău nu am facut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am preamărit pe Dumnezeu!”
Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întorceţi-l şi-l loviţi pe pântece şi pe piept, pentru că este îndrazneţ şi neascultător legilor împărăteşti”. După ce mucenicul a fost bătut multă vreme fără de cruţare, ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfânt: „Rob eşti, sau liber?” Sfântul Emilian a răspuns: „Sunt rob al lui Hristos şi slujitor unui om oarecare, prefectul acestei cetăţi”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mâniat foarte mult pe omul acela din cetate care era stăpânul lui Emilian, că ţine la dânsul pe un rob potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului; de aceea a pus asupra lui condiţie ca să dea la visteria împărăteasca o litră de argint; iar mucenicului i-a zis: „La ce-ţi va folosi mărimea trupului tau? Căci ai dispreţuit să te împotriveşti chinurilor, ca să te arăţi mai nevrednic dintre toţi. Pentru aceasta, ca nu cumva şi alţii să se gândească la acestea şi, prin tine, să se rătăcească în numele tău, tu singur vei fi aruncat în flacăra cuptorului”.
Atunci, Sfântul Emilian a zis servitorilor: „Liberaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu”. Deci, după ce s-a rugat şi şi-a împlinit rugăciunea, îndată slujitorii şi poporul, luînd pe sfânt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzând un foc mare aproape de malul râului Dunarea au aruncat într-însul pe Sfântul Mucenic Emilian, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar văpaia focului, înconjurând pe sfânt, nu s-a atins de dânsul, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, ce erau aproapre, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot.
Văzând Slăvitul Mucenic Emilian că focul nu l-a atins, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se către răsarit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicându-şi privirile către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hrisoase, primeşte duhul meu!” Şi, zicând astfel, a adormit în pace. Iar focul fiind stins, trupul său a rămas nevătămat de foc, încât nici perii capului n-au ars. După aceasta, cetăţenii care erau in taină creştini, mergând la femeia ighemonului, care asemenea era în taină creştină, au spus ei toate cele despre sfânt, îndemnând-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare.
Deci, femeia, rugându-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Credincioşii, luînd trupul Sfântului Emilian, l-au îngropat cu pânze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste cu psalmi şi cu cântări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.
Sfântul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, in 18 zile ale lunii lui iulie, stăpânind în Roma Iulian Paravatul, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Prealăudate mucenice al lui Hristos, Sfinte Emilian, care ai sfărâmat altarele idolilor și te-ai adus jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei ce cădem înaintea icoanei tale și cu umilință te rugăm: fii mijlocitor nouă către Stăpânul și Mântuitorul lumii, ca unul care ai dobândit îndrăznire către Dumnezeu. Cel ce ai risipit idolii templului, alungă idolii necredinței care s-au înălțat în sufletele noastre și, prin rugăciunile tale către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, zdrobește păcatul sub picioarele noastre, ca să punem hotar vieții noastre întinate. Stea luminoasă pe cerul Bisericii, alungă întunericul neîncrederii dintre noi și umple mintea noastră de cunoștința cea adevărată din înțelepciunea cea dată ție. Candela care arzi vesnic de dragostea lui Hristos, aprinde-ne si pe noi cu evlavie si iubire. Dă-ne răbdarea ta, Sfinte, virtute cu care ai biruit privind la Cel a Cărui suferință a depășit orice suferință și a Cărui slavă strălucitoare a depășit orice slavă. Dă-ne curajul și voința ta; credința și iubirea ta către Dumnezeu. Învață-ne umilința cu care ai părăsit toate bucuriile și bogățiile pământești, iară pacea cu care ai stat în fața guvernatorului, fă să strălucească și în noi podoaba frumuseții inimii tale curate. Tu, care umpli de lumină pe cei credincioși, pune în noi, cu rugăciunile tale, temelia statorniciei și a sfințeniei, Moștenitorule al nemuririi, roagă-te să fim și noi împreună cu tine moștenitori. Tu, care te desfătezi cu cetele tuturor sfinților și faci fii ai luminii pe cei ce se roaga ție și te prăznuiesc, roagă-te să ajungem la Soarele dreptății și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care strălucește peste toți cei pecetluiți cu Sângele Său. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
