Împărăţia oglinzilor strâmbe, sau adevărata valoare a lucrurilor
Vreau mult să am un binoclu. Dar nu unul simplu, ci magic. În unul simplu priveşti, şi ceea ce e departe, creşte până la dimensiuni imense. Spre exemplu, era omul un punct la orizont, şi iată e deja grandios şi îi poţi vedea şi pistruii de pe faţă. Iar dacă ai intors binoclul invers – ai obţinut o diminuare, ceea ce era alături şi mare, însemnat acum e doar o gâză în departare.
Fiecare binoclu e magic. Dar eu visez nu la unul ca acesta. Nu sunt nici artilerist, nici vânător, şi nici chiar un teatral. Nu am ce analiza în detalii topografice. Ei şi dacă aş vrea să-mi procur un asemenea binoclu, ar fi posibil, aş putea să fac cele îndepărtate – apropiate, şi cele îndepărtate – apropiate. Dar eu vreau un binoclu care ar schimba scara morală al evenimentelor.
Adică aş vrea să am acest instrument ca să văd lumea în starea ei adevărată, adică aşa cum o vede chiar Dumnezeu. Aşa ca faptele bune să se vadă şi să se aprecieze, iar nedreptatea şi greutăţile să se suporte cu răbdare şi fără isterii. Ca faptele stărine bune să le ţin minte mereu, iar pe ale mele nici că să le iau în seamă. Fără acest sentiment de parcă aş trăi în ţara oglizilor strâmbe. Într-un fel, nu trăiesc viaţa reală.
Am făcut să zicem ceva relativ bun. Mi-am vizitat o rudă la spital. Şi mult timp nu-mi doream să merg, şi încercam să evit această vizită, şi de bani îmi era jale, şi chiar şi merele pe care i le-am dus le-am ales din cele mai mărunte şi mai ieftine. Dar după ce am făcut acea vizită m-am simţit asemenea părintelui bunătăţii şi milostivirii creştine. Acum mă pot mândri…dar de fapt sincer să fiu, ar trebui să-mi fie ruşine de asemenea fapte de milostivire. Iată aici şi mi-ar fi prins bine să privesc fapta mea bună prin prizma lentilei de micşorare, ce de fapt şi ar merita.
Sau uite am săvârşit un păcat. Ei dar de ce păcat? Aşa o mică încălcare. Nimic grav. Nici nu se vede în genere. Dar diferenţa între „nu se vede” şi „nu este” e foarte mare. Nici radiaţia şi nici microbii tot nu-i vede nimeni, dar oamenii mor în continuare de pe urma lor. Mă înarmez cu binoclul imaginar şi îmi examinez păcatul. Şi ca să vezi nu e acea infuzorie pe care o credeam. O bacilă urâtă şi distrugătoare, care mai are şi proprietatea să se înmulţească rapid. Dăi voie acestui „mic” păcat libertate şi linişte şi te va ucide şi încă multe în jur va infecta în termeni foarte mici.
Binoclul mult dorit prin aceasta şi e bun, că dacă studiezi prin intermediul lui faptele bune făcute de tine, atunci nu te vei mândri cu ele nicicând. Dar iată dacă vei privi răul nu vei fi fără luare aminte şi cu părere prea bună despre tine. Iar în privinţa aproapelui acţionează diametral opus. Faptele bune făcute mie, le privesc cu partea binoclului care măreşte. Iată-i pe toţi acei care m-au învăţat, vindecat, apărat, hrănit şi îndrumat! Sunt foarte mulţi şi ajutorul lor e de nepreţuit. Fără cuvintele şi faptele lor, fără existeţa lor, fie chiar şi în gânduri alături de mine, de mult m-aş fi pierdut şi rătăcit.
Dar dacă şi mi-a spus cineva ceva nu prea bun, întoarcem binoclul invers şi cu sufletul împăcat putem să râdem despre acest nimic, care doar nici nu poate fi privit altfel.
Doar noi, dacă nu toţi atunci majoritatea, ne chinuim de la incapacitatea de a ierta, de la supărări, de la sensibilitatea sporită la careva cuvinte sau priviri. Care nemernic, care vrăjitor rău ne-a inspirat simţul exagerat de părere de sine? Din cauza lui suntem gata să ne închipuim tot răul din lume de la un nimic. Cu cât e mai bine să fim calmi şi liniştiţi. Desigur ca să nu te indignezi atunci când ţi se fac observaţii trebuie să nu iubeşti nici lauda, fie chiar şi meritată. Una fără alta nu există. Şi căutarea laudei şi aprecierii şi neputinţa de a primi careva obiecţii sunt copiii unei mame — a vanităţii. Din această rădăcină cresc invidia, pizma, ţinerea minte a răului şi altele la fel de otrăvitoare.
«Dute, — i-a zis călugărul bătrân ucenicului său, — la cimitir şi acolo ocorăşte-i şi preamăreşte-i pe răposaţi». Acela a mers şi s-a antrenat în îndeplinirea ascultării neobişnuite. «Ei, cum?» — l-a întrebat la reîntoarcere stareţul. — «Am obosit şă-i ocărăsc şi să-i laud, doar ei oricum tac», — a fost răspunsul. — «Încearcă să le urmezi exemplul, copile. Doar şi tu ai murit pentru lume», — a încheiat bătrânul.
Desigur că majoritatea nu suntem călugări. Dar e o scuză slabă. Poruncile Domnului au fost lăsate pentru toţi, indiferent de grade sau categorii. Cu toţii auzim cuvintele din Evanghelie : «Fericiti cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu». Cu toţii repetăm după regele David : «Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule». Inima, de fapt şi este organul văzului duhovnicesc.
În viaţa obişnuită organul vederii este ochiul, iar binoclul, lentilele, ochelarii — sunt instrumente pentru îmbunătăţirea calităţii vederii. Iar cu referire la vederea duhovnicească ochii sunt doar un instrument. Iar organul principal al acestei vederi este inima. Dacă ea este curată, sau măcar tinde sprea această curăţire, atunci ochiul se transformă într-un binoclu magic. Cu cât e mai curată inima, cu atât mai mult cresc în ochii noştri virtuţile aproapelui şi scad ale noastre; cu atât mai mult uităm supărările şi ţinem minte faptele bune.
De aceea dorinţa mea nu poate fi numită neînfăptuită. E destul de reală. Foarte mult îmi doresc acest binoclu. Şi cu cât mai curată va fi inima mea, cu atât mai rapid va avea loc trecerea din lumea oglinzilor strâmbe în lumea realităţii binecuvântate.
Şi nici la magazin nu mai trebuie să merg, căci nu există unul asemenea…..
Traducere Natalia Lozan
