22 octonbrie (9 octombrie)
În vremea lui Teodosie cel Mare, împăratul grecesc, era un om în Antiohia anume Andronic, care se îndeletnicea cu meşteşugul de zlătar (lucrător de aur şi argint). Acesta a luat de nevastă pe fiica altui zlătar, pe care îl chema Ioan. Numele acestei femei era Atanasia, care însemnează „nemurire”, căci, cu adevărat, slavă nepieritoare şi-a cîştigat prin viaţa ei cea sfîntă, precum va arăta sfîrşitul vieţii ei.
Andronic şi Atanasia, vieţuind cu cinste şi cu dumnezeiască plăcere, s-au înfrumuseţat cu toate bunătăţile, iar bogăţia lor, întru care erau îndestulaţi, o împărţeau în trei părţi: o parte o dădeau la săraci, alta o dădeau pentru împodobirea bisericii, iar alta o ţineau pentru trebuinţa casei lor. Şi erau cinstiţi şi iubiţi de toţi ceilalţi cetăţeni pentru blîndeţea şi faptele lor cele bune. Ei au avut un fiu căruia i-au pus numele Ioan. Iar după aceea li s-a născut şi o fiică căreia i-au dat numele de Maria. Apoi, după naşterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaşte trupeşte, ci vieţuiau ca frate şi soră, iar sîrguinţa şi grija lor cea mare era pentru săraci, pentru că-i cercetau pe cei bolnavi, îi spălau, îi hrăneau, îi îmbrăcau şi cu averea lor erau mîngîierea străinilor şi săracilor. Şi în toate săptămînile, miercurea şi vinerea o petreceau în post şi în rugăciuni. Vieţuind ei aşa, a voit Dumnezeu să-i cheme la viaţa cea mai desăvîrşită ca, lăsîndu-le toate, să meargă după Domnul lor Iisus Hristos, Care ne-a lăsat nouă pildă să urmăm paşilor Lui. După doisprezece ani ai vieţii lor casnice, a venit într-o zi Atanasia de la biserică după cîntarea de dimineaţă şi i-a găsit pe amîndoi copiii ei gemînd, iar ea, tulburîndu-se, a stat aproape de patul lor. Andronic a venit mai tîrziu de la biserică şi a început a o striga pe femeia lui, iar ea a răspuns: „Nu te mînia pe mine, domnul meu, de vreme ce copiii noştri sînt cuprinşi de febră mare”. Şi, pipăindu-i, Andronic i-a aflat aşa cum îi spusese Atanasia şi suspinînd, a zis: „Fie voia Domnului”. Apoi s-a dus afară din cetate, la biserica Sfîntului Mucenic Iulian, pentru că acolo erau îngropaţi părinţii lui şi zăbovind în biserică la rugăciune, pînă la al şaselea ceas, în acea vreme au murit amîndoi copiii lui: fiul său, Ioan, care avea doisprezece ani, şi fiica sa, Maria, care avea zece ani.
Întorcîndu-se Andronic de la rugăciune, a auzit în casa sa plîngere şi tînguire şi, mîhnindu-se, a alergat în grabă şi a găsit acolo multă lume adunată în curtea lui, iar amîndoi copiii zăceau morţi. Intrînd în camera sa de rugăciune, s-a aruncat înaintea chipului Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, zicînd cuvintele dreptului Iov: „Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi duce. Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvîntat în veci”. Atanasia, plîngînd pentru fiii săi, atît de mult a slăbit din pricina mîhnirii încît era aproape de moarte, pentru că zicea: „Să mor şi eu ca fiii mei”. Iar cînd au fost îngropaţi fiii lor s-au adunat toţi cetăţenii şi a venit însuşi patriarhul cu tot clerul său. Copiii au fost îngropaţi în biserica Sfîntului Iulian, acolo unde erau îngropaţi şi bunicii lor.
Atanasia, după îngroparea copiilor, nu mai voia să meargă în casa ei, ci şedea lîngă mormîntul lor, plîngînd, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfîntul Mucenic Iulian, în chipul unui călugăr, şi i-a zis: „O, femeie! pentru ce nu laşi pe cei ce sînt aici să se odihnească!” Iar ea a răspuns: „Nu te mînia pe mine, Sfinte Iulian, de vreme ce sînt mîhnită, pentru că doi copii am avut şi i-am îngropat astăzi pe amîndoi”. Iar el a zis: „Cîţi ani aveau copiii tăi?” A răspuns ea: „Unul avea doisprezece ani, iar celălalt avea zece ani”. Şi a întrebat-o sfîntul: „Dar de ce plîngi pentru dînşii? Mai bine ai face de ai plînge pentru păcatele tale. Căci îţi zic ţie: în chipul în care firea omenească caută mîncare, pe care trebuie s-o aibă, aşa şi copiii se hrănesc cu bunătăţile cereşti de la Hristos, pe care Îl roagă, zicînd: „Dreptule Judecător, ne-ai lipsit de cele pămînteşti şi pentru aceasta nu ne lipsi de bunătăţile cereşti””. Iar ea, auzind acestea, şi-a schimbat mîhnirea în bucurie, şi a zis: „Dacă fiii mei vieţuiesc în ceruri, apoi de ce plîng eu?” Apoi s-a întors ca să vorbească mai mult cu cel ce i se arătase şi nu l-a mai văzut şi l-a căutat prin toată biserica, dar nu l-a mai aflat. Apoi l-a întrebat pe portarul care păzea uşa bisericii, zicînd: „Unde este părintele acela care a vorbit acum cu mine?” Portarul i-a răspuns: „Nu vezi că uşile sînt încuiate şi nu a intrat nimeni aici? Apoi de ce zici că a vorbit cineva cu tine?”.
Atunci Atanasia a cunoscut că aceea a fost vedenie şi s-a înspăimîntat şi, ducîndu-se la casa ei, a povestit bărbatului ei ceea ce văzuse şi auzise şi apoi s-a mîngîiat şi s-a liniştit. Şi Atanasia a zis către Andronic: „Domnul meu, încă de cînd trăiau copiii noştri voiam să-ţi spun, dar mă îndoiam şi iată că acum, după moartea lor, te rog să mă duci pe mine la o mănăstire, ca să-mi plîng acolo păcatele mele, căci Domnul, luîndu-i pe copiii noştri, ne va face pe noi mai buni la slujba Sa”. Iar el i-a zis: „Să mergi să-ţi cercetezi gîndul tău o săptămînă şi de nu-ţi vei schimba acest gînd, ne vom sfătui despre aceasta amîndoi”. Iar ea, aşteptînd multe zile, nu şi-a schimbat gîndul, ci cu mai mult dor s-a umplut de viaţa singuratică şi cerea voie de la bărbatul ei s-o lase la mănăstire. Iar Andronic a vorbit cu tatăl ei şi i-a zis: „Iată, noi vrem să mergem la sfintele locuri ca să ne închinăm, iar ţie îţi încredinţăm casa şi toată averea noastră şi ne rugăm ţie, de ni se va întîmpla ceva rău pe cale, să împarţi averea noastră la cei care au trebuinţă, iar casa noastră s-o faci bolniţă pentru săraci şi gazdă pentru străini”.
Andronic, încredinţîndu-şi casa şi averea socrului său, i-a eliberat pe toţi slujitorii săi. Apoi, într-o noapte, Andronic şi Atanasia s-au sfătuit amîndoi, au luat puţină avere pentru călătorie şi, nefiind ştiuţi de nimeni, au ieşit din casa lor şi au apucat calea străinătăţii, încredinţîndu-se voinţei lui Dumnezeu. Şi, trecînd de cetate, fericita Atanasia, întorcîndu-se, a văzut de departe casa sa şi căutînd spre cer a zis: „Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam şi Sarei: „Ieşi din pămîntul tău şi din neamul tău şi mergi în pămîntul pe care ţi-l voi arăta ţie”, Tu caută şi spre noi şi du-ne pe noi întru frica Ta. Iată, pentru Tine am lăsat casa noastră deschisă, deci să nu ne închizi nouă uşile împărăţiei Tale”. Apoi, plîngînd amîndoi, au mers în calea lor.
Ajungînd la Ierusalim, s-au închinat la sfintele locuri şi, vorbind cu mulţi părinţi, au luat binecuvîntare de la dînşii. Apoi s-au dus şi în Alexandria, ca să se închine Sfîntului Mucenic Mina. Andronic a văzut pe un mirean sfădindu-se cu un călugăr şi a zis către mirean: „De ce te sfădeşti cu călugărul?” Mireanul a răspuns: „Călugărul a închiriat dobitocul meu ca să meargă la schit şi eu i-am zis: „Să mergem acuma, ca să călătorim noaptea şi dimineaţă, la ora zece, vom ajunge la schit mai înainte de a se ivi arşiţa cea mare”, iar el nu vrea să mă asculte”. Apoi Andronic l-a întrebat: „Mai ai şi un alt dobitoc?” Omul a răspuns: „Mai am”. Iar Andronic a zis: „Mergi şi adu-l ca să-l închiriez de la tine, de vreme ce şi eu vreau să merg la schit”. Si Andronic a zis soţiei sale: „Tu să rămîi aici, pînă ce voi merge la schit, ca să mă binecuvînteze părinţii”. Iar ea i-a răspuns: „Ia-mă şi pe mine cu tine”. El i-a răspuns: „Nu este obiceiul să meargă şi femeile la schit”. Apoi ea, plîngînd, i-a grăit lui: „Dă-ţi cuvînt în faţa Mucenicului Mina că mă vei duce şi mă vei lăsa în mănăstirea de maici”. Iar el a făgăduit să-i îndeplinească dorinţa, apoi au mers la schit şi au fost binecuvîntaţi de către părinţii schitului.
Auzind de părintele Daniil, a mers la dînsul şi s-a plecat cu smerenie înaintea lui, iar după rugăciune, vorbind cu el, i-a spus toate cele despre dînsul şi despre soţia lui Atanasia. Apoi cuviosul Daniil i-a grăit: „Să aduci pe soţia ta şi vă voi scrie carte la Tebaida, ca să o duci pe ea acolo şi să o aşezi în mănăstirea de femei”. Şi, mergînd, Andronic a adus-o noaptea pe fericita Atanasia la sfîntul stareţ Daniil, care, vorbind cu dînşii cuvinte de mîntuire foarte folositoare, le-a scris o scrisoare, i-a binecuvîntat şi i-a trimis la mănăstirea Tavenisiotului. Şi mergînd acolo, fericitul Andronic a aşezat-o pe sfînta sa soţie, Atanasia, în mănăstirea de femei şi îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc (adică s-a făcut călugăriţă), petrecea o viaţă îngerească. Iar Andronic s-a întors la cuviosul părinte Daniil care l-a făcut călugăr şi, învăţîndu-l viaţa cea îmbunătăţită, i-a dat o chilie ca să vieţuiască liniştit şi singur într-însa.
Fericitul Andronic a petrecut în linişte doisprezece ani, nevoindu-se în călugărie. După aceşti ani, a rugat pe părintele Daniil să-l lase să se ducă la Ierusalim, să se închine sfintelor locuri, iar părintele Daniil, făcînd rugăciune şi binecuvîntîndu-l, l-a lăsat să plece. Apoi părintele Andronic, mergînd în părţile Egiptului, a stat să se odihnească puţin sub un molift şi, după rînduiala lui Dumnezeu, a văzut-o pe fericita Atanasia, femeia lui, care mergea în chip bărbătesc şi s-a închinat ca altui părinte. Şi Atanasia l-a recunoscut pe bărbatul ei, dar el nu a recunoscut-o căci cum era cu putinţă să o mai recunoască, cînd faţa i se vestejise de înfrînare şi era neagră şi pe lîngă acestea îşi schimbase şi portul, luînd îmbrăcăminte bărbătească. Şi l-a întrebat pe soţul ei, zicînd: „Oare nu eşti tu ucenicul părintelui Daniil, care te numeşti Andronic?” Iar el a răspuns: „Eu sînt”. Apoi iarăşi l-a întrebat: „Unde mergi, avvo Andronic?” Iar el a răspuns: „Merg la locurile sfinte pentru a mă închina acolo. Dar tu – a întrebat Andronic – unde mergi şi care îţi este numele?” Ea a răspuns: „Mă duc şi eu la sfintele locuri şi mă numesc Atanasie” (pentru că acum îşi schimbase numele din Atanasia şi se numea Atanasie). Şi a zis Andronic: „Să mergem împreună”, iar Atanasie a răspuns: „De voieşti să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca să călătorim în tăcere”. Iar el a zis: „Bine, aşa să fie precum voieşti tu”. Atunci a grăit Atanasie: „Să mergem dar, şi rugăciunile sfîntului tău stareţ să ne întărească”.
Ajungînd la sfînta cetate a Ierusalimului, au înconjurat toate sfintele locuri şi au mers în Alexandria ca să se închine Sfîntului Mucenic Mina. Rugîndu-se acolo, Atanasie a zis către părintele Andronic: „Părinte, voieşti să stăm amîndoi într-o chilie”. Andronic a răspuns: „Să stăm, însă mai întîi îl vom întreba pe sfîntul dacă ne va da voie ca să petrecem împreună”. Iar Atanasie a zis: „Mergi şi întreabă, iar eu te voi aştepta în schitul ce se cheamă al optsprezecelea. Şi de-ţi va da voie părintele să vii la mine, precum am călătorit în tăcere, tot aşa să petrecem în tăcere şi în chilie. Iar de nu vei putea să petreci în tăcere, să nu vii la mine, căci chiar dacă părintele va porunci, nu vreau să vieţuiesc acolo unde nu ar fi tăcere”. Şi mergînd Andronic la avva Daniil, i-a spus toate cele despre Atanasie, iar Daniil i-a zis lui Andronic: „Mergi şi să petreci cu Atanasie în tăcere, de vreme ce este un călugăr desăvîrşit”. Apoi Andronic l-a luat pe Atanasie şi l-a dus în chilia sa unde au petrecut în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu alţi doisprezece ani; iar Andronic n-a cunoscut că Atanasie este soţia lui, pentru că dînsa se ruga cu tot dinadinsul lui Dumnezeu să nu fie recunoscută de bărbatul ei. Avva Daniil venea deseori la dînşii şi îi învăţa.
Odată, fiind la dînşii şi vorbindu-le mult despre folosul sufletului, după ce a terminat, se întorcea la chilia lui şi mai înainte de a ajunge la chilie, l-a ajuns fericitul Andronic şi i-a zis: „Părinte Daniile, părintele Atanasie se duce către Domnul”. Întorcîndu-se înapoi părintele stareţ, l-a găsit pe părintele Atanasie cuprins de febră mare, iar acesta a început a plînge şi stareţul i-a zis: „Trebuie să te bucuri, de vreme ce mergi să-L întîmpini pe Hristos, iar nu să plîngi”. Atanasie i-a răspuns: „Nu plîng pentru mine, ci pentru părintele Andronic. Dar să ai dragoste, părinte, căci după îngroparea mea vei găsi o scrisoare sub căpătîiul meu şi după ce o vei citi să i-o dai părintelui Andronic”. Apoi Atanasie, făcîndu-şi rugăciunea, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi s-a dus către Domnul.
Cînd au venit fraţii ca să-i îngroape trupul au aflat că era femeie cu firea, iar avva Daniil a găsit sub căpătîiul ei scrisoarea şi, după ce a citit-o, i-a dat-o lui Andronic. Abia atunci acesta a cunoscut că părintele Atanasie era femeia lui şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi aceasta s-a auzit în toate lavrele şi avva Daniil a chemat pe toţi părinţii din Egipt şi din pustiul cel mai depărtat, şi s-au adunat toate lavrele Alexandriei şi călugării care purtau haine albe (pentru că aşa era obiceiul unora de a umbla în haine albe), şi au îngropat cu mare cinste sfîntul trup al fericitei Atanasia, preamărind pe Dumnezeu care i-a dat o astfel de răbdare. După îngroparea ei, părintele stareţ a rămas cu Andronic pînă la a şaptea zi, făcînd pomenirea celei ce murise, şi a voit să-l ia pe părintele Andronic în chilia sa. Însă Andronic l-a rugat, zicînd: „Lasă-mă părinte, ca să fiu îngropat şi eu aici, lîngă doamna mea, Atanasia”. Şi lăsîndu-l, stareţul s-a dus, dar n-a ajuns pînă la chilie, cînd un călugăr ajungîndu-l din urmă, i-a zis: „Părintele Andronic se duce către Domnul”. Stareţul a trimis pe cineva pe urma călugărilor care plecaseră şi le-a zis: „Întoarceţi-vă cu mine înapoi la părintele Andronic”. Iar ei, întorcîndu-se, l-au găsit pe părintele Andronic încă viu şi au fost binecuvîntaţi de dînsul. Sfîrşindu-se cu pace părintele Andronic, s-a ivit neînţelegere mare între părinţii schiteni, pentru că locuinţa Cuviosului Andronic şi a fericitei Atanasia fusese între două schituri: între schitul cu numărul optsprezece şi între schitul celor ce purtau haine albe; de aceea cei cu haine albe ziceau că al lor este fratele Andronic şi îl vor lua la schitul lor, ca să le ajute cu rugăciunile lui, la fel şi părinţii din schitul cu numărul optsprezece ziceau că al lor este fratele Andronic şi sora lui Atanasia şi că la ei trebuie să rămînă. Iar schitenii cei cu haine albe ziceau: „Ceea ce va zice arhimandritul de la schitul cu numărul optsprezece, aceea vom face”. Stareţul a poruncit să-l îngroape pe Andronic lîngă Atanasia, dar călugării în haine albe nu voiau să-l asculte, pentru că ei erau mai mulţi şi ziceau: „Stareţul este mai presus de patimi şi nu se mai teme de lupte; noi, fiind tineri, voiam să avem lîngă noi pe fericitul Andronic, fratele nostru, ca să ne ajute cu rugăciunile sale, căci este destul că v-am lăsat-o pe Atanasia”. După aceasta abia s-au potolit şi au îngropat pe Cuviosul Andronic cu fericita Atanasia, lăudînd pe Dumnezeu cel minunat întru sfinţii Săi, Căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.
