Sfântul Marele Mucenic Eustatie Plachida († 118)
În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oa-recare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decît alţii şi atîta de viteaz în războaie încît chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci cînd împăratul Romei, Tit (79-81), a mers cu oaste în pămîntul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.
Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămînzi, îmbrăcîndu-i pe cei goi, ajutîndu-le celor căzuţi în primejdii, şi liberîndu-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, cînd făcînd bine cuiva, îi da mînă de ajutor fiind în primejdie, decît atunci cînd biruia cu mîna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvîrşit, afară numai că nu avea sfînta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sînt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dînsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.
Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mîntuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mîn-tuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vînătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rînduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.
Şi văzînd un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergînd după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, avînd calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergîndu-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi sta pe dînsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vîneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rînduieşte în toate chipurile mîntuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vînat pe vînă-torul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stînd Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunîndu-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicînd către dîn-sul: „De ce mă prigoneşti, Plachido?!” Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzînd de pe cal la pă-mînt, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: „Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?” Iar Domnul i-a zis lui: „Eu sînt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mîntuirea ome-nească îmbrăcîndu-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răb-dat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mîntuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vînez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcîndu-se în cursele vrăjmaşului”.
Şi sculîndu-se Plachida de la pămînt, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: „Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pămîntului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă în-chin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!” Şi s-a făcut un glas către dînsul, zicîndu-i: „Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dînsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mîntuirii”. Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzînd la pămînt, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că pînă atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucura cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cu-noştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecînd pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunînd nimănui ceea ce se întîmplase.
Iar după ce s-a întors de la vînat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: „Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicînd către mine: „Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mîine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mîntuire celor ce mă iubesc pe Mine”. Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă”. Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţîndu-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfîntul botez de la dînsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din nea-muri, popor bineplăcut Lui şi învăţîndu-i pe ei sfînta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţîndu-i, şi făcînd rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfîntul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvîntare cu pace, zicîndu-le: „Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moş-tenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vos-tru”.
Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încît li se părea că sînt în cer, nu pe pămînt.
A doua zi, Eustatie încălecînd pe cal şi luînd cîteva slugi, s-au dus la locul de vînat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicîndu-le: „Să căutaţi vînat”. Iar el, descă-lecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pămînt rugîndu-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mîinile Domnului său, punîndu-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvîrşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dînsul să le rînduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dînsul: „Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osîrdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bo-găţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca (r)lămurit fiind ca aurul în ulceaŻ, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mîinile Mele”. Iar Eustatie a zis: „Doamne, iată înaintea Ta sînt, fă cu mine ceea ce voieşti, sînt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mîinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mîinile Tale? Cu adevărat sînt gata a suferi ca un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine”. Şi iar a auzit acel glas: „Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?” Iar Eustatie a zis: „Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!” Iar Domnul i-a zis: „Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi cînd în adîncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mîngîia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintîi te voi rîndui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te ve-seleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii”. Aşa, sfîntul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţînd, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzîndu-se de dumnezeiasca dragoste.
Nu a tăinuit aceasta nici de cinstita sa soţie, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le ştia, că adică vor veni asupra lor multe ispite şi necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăţie pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veşnică veselie şi bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înţelegere femeie, a zis: „Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare”. Şi vieţuiau în toată dreapta-credinţă şi cinste, nevoindu-se în post şi în rugăciuni, făcînd milostenii la săraci mai multe decît în trecut şi petrecînd în toate faptele bune cu osîrdie, mai mult decît în cea dintîi viaţă bună a lor.
Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala şi moartea în casa lui, în oameni şi în dobitoace, şi se îmbolnăviră toţi cei ce petreceau în curtea lui. Şi după puţină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele şi toate animalele de casă. Încă au furat şi tîlharii averile lor noaptea, intrînd în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Şi chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viaţă, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Şi în puţină vreme, slăvitul acela şi bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mîhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întîmplat Eustatie n-a căzut în greşală, ci mulţumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: „Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat (în veac)” (Iov 1,21). Şi încuraja pe soţia sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întîmplau. Iar ea îl încuraja pe el, şi amîndoi răbdau cu mulţumire, încre-dinţîndu-se voii Domnului lor, şi se mîngîiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzîndu-se pe sine Eustatie sărăcit, a gîndit să se tăinuiască de toţi cunoscuţii şi să petreacă într-o depărtată ţară în-tre poporul cel de rînd, ascunzîndu-şi neamul cel bun al său şi dre-gătoria cea mare, în sărăcie şi în smerenie, ca aşa, fără vreo piedică sau gîlceavă, să slujească Celui ce a sărăcit şi s-a smerit pentru mîntuirea noastră, lui Hristos Domnul.
Şi sfătuindu-se despre aceasta cu soţia sa, au hotărît ca vremea ieşirii lor din cetate să fie noaptea. Şi aşa au făcut. Tăi-nuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puţini şi aceia bolnavi, şi-au luat pe cei doi fii ai lor, şi schimbîndu-şi hainele cele de mult preţ, s-au îmbrăcat în altele rupte; şi luînd puţine din averi, pe cîte au putut să ia, au ieşit noaptea din casa lor, lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu, slava şi cinstea şi bogăţia, de care deşi se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le cîştige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetăţenească, iubit împăratului, şi cinstit de toţi.
Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să do-bîndească pe Dumnezeu ajutor sieşi. Şi umbla prin locuri neştiute, ascunzîndu-se de cunoaşterea omenească; se depărta fugind, şi se aşeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos şi care nu-l cunoşteau. Aşa ieşind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavînd unde să-şi plece capul.
Şi s-a făcut degrab ştire împăratului şi tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se ştie unde. Şi se mirau toţi de ce i s-o fi întîmplat! Oare nu cumva l-a omorît pe el cineva din vrăjmaşii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întîmplare? Şi nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dînsul. Se îngrijeau toţi şi se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să ştie tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neştiut, i-a zis femeia lui: „Pînă cînd să trăim aici? Să mergem mai bine în ţări depărtate, ca nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, şi să ne facem de ocară cunoscuţilor noştri”. Şi sculîndu-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părţile Egiptului; şi mergînd cîteva zile, au sosit la mare. Aflînd în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa şi începură a merge. Iar stăpînul corăbiei era barbar foarte. Acela văzînd pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dînsa, şi gîndea vicleşug în inima sa, vrînd să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie şi să meargă în calea sa, stăpînul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui şi nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul ace-la şi fără de omenie barbar, scoţînd sabia, vrea să-l ucidă pe el, şi să-l arunce în mare. Şi nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, şi a început cu plîngere a cădea la picioarele omului aceluia, rugîndu-l ca să nu-l despartă de iubita sa soţie. Dar nici aşa n-a reuşit ceva, că îi hotărîse răspuns desăvîrşit, zicîndu-i: „Sau te du tăcînd, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, şi marea aceasta va fi ţie mormînt”. Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieşit din cora-bie, tînguindu-se. Iar cîrmaciul acela, depărtînd corabia de la mal, a ridicat pînzele şi a început a merge corabia înainte. Ce despăr-ţire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soţia sa cea cu-rată şi cinstită! Unul pe altul se petreceau, plîngînd cu ochii şi tînguindu-se cu inimile. Se tînguia Eustatie cu fiii, stînd pe mal; se tînguia şi femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat şi ducîndu-se în neştiută ţară. Şi cine va spune jalea, plîngerea şi tînguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, pînă cînd a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plîngînd şi ducînd cu sine pe copilaşii săi cei mititei; şi bărbatul plîngea după femeia sa, iar fiii plîngeau după mama lor.
Numai cu aceea se mîngîia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mîna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, şi că spre aceasta este chemat în sfînta credinţă, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moştenire.
Dar încă nu se sfîrşise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decît cel dintîi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintîi, şi iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întîmplat de a întîlnit în calea lui un rîu revărsat peste margini şi foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci aşa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, şi din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putinţă ca pe amîndoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a rîului aceluia.
Deci, lăsînd un copil pe mal, iar pe celălalt luîndu-l pe spate, l-a dus peste rîu; şi trecîndu-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, şi pe cînd se întorcea să ia pe celălalt copil, ca şi pe acela aşijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul rîului, a ţipat copilul, şi, ridicîndu-şi ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucîndu-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Şi Eustatie sta privind şi cu jale strigînd, pînă ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, avînd nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plînsese de-ajuns pe un copil, şi iată că a sosit vremea să plîngă du-pă celălalt. Căci, cînd se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat şi pe acela, şi l-a dus în pădure. Acolo aflîndu-se, cuprins de necazuri din toate părţile, stînd în mijlocul rîului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune dure-rile inimii lui, tînguirea şi plîngerea cea multă? A fost lipsit mai întîi de soţia sa cea curată, de o credinţă sfîntă, care îl mîngîia în mîhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răco-rire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mîhnire? Dreapta cea tare a Celui Prea-înalt îl întărea pe el în răbdare; pen-tru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat şi răbdare.
Ieşind din rîu, a plîns la locul acela destul, şi s-a dus pe cale tînguindu-se. Cu un gînd numai se îmbuna, cu mîngîietorul Dumne-zeu, în care a crezut, şi pentru care pe toate acestea le suferea. În-să n-a cîrtit asupra lui Dumnezeu, şi n-a zis: „Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoştinţă, ca şi de fe-meie şi de fii să mă lipseşti? Oare acesta este folosul credinţei, ca mai nevoiaş decît toţi oamenii să fiu? Oare aşa iubeşti pe credincioşii Tăi, încît să piară risipiţi unul de altul? „Nimic din toate acestea n-a zis dreptul şi răbdătorul bărbat, ci plecîndu-şi grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulţumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mîngîiere seacă, ci în necazuri şi în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mîngîie pe dînşii cu cea veşnică bucurie şi veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, şi îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credinţa şi bărbăţia lui, şi nu în mîhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, şi mulţumirile lui ascultîndu-i, precum a păzit pe Iona în pîntecele chitului nevătămat, aşa şi pe amîndoi fiii lui cei de fiare răpiţi, în gurile fiarelor i-a păzit întregi şi sănătoşi.
Căci leul, înotînd pe rîu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar cînd îl ducea pe el în pustie, l-au văzut nişte păstori şi începură a alerga după dînsul chiuind. El, lepădînd copilul sănătos, a fugit.
Aşijderea şi lupul, ducînd pe copil viu, l-au văzut nişte plugari, şi strigînd, au alergat după dînsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii şi plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii şi i-au crescut la ei.
Eustatie, neştiind de aceasta, mergea pe cale, şi uneori mulţumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plîngea zicînd: „Vai mie, cel ce oarecînd eram bogat, iar acum sînt sărac şi gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecînd ca un pom frumos înfrunzit şi bine rodit, iar acum sînt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe uliţe de slugi, în războaie de ostaşi, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine pînă în sfîrşit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: „Ai să iei ispite ca Iov”. Acestea mai mult decît la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a şi lipsit de averea sa şi de cinste, dar şedea în gunoiul său, iar eu în ţară străină nu ştiu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mîngîindu-l pe dînsul; iar mîngîierea mea, fiii mei cei iubiţi, fiarele cele sălbatice apucîndu-i, i-au mîncat în pustia aceea. El, deşi era lipsit de fiii săi, de la soţie putea să aibă oarecare mîngîiere şi alinare; buna mea împreună-vieţuitoare în mîinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu ca o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri.
Doamne, nu te mînia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă şi îndreptătorul căilor mele mă întăresc, şi spre Tine nădăjduiesc, şi cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă şi de vînt adietoare, răco-resc focul mîhnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceaţă, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Aşa grăind el cu suspinuri şi cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, şi intrînd într-însul, a început a sluji, supunîndu-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Şi lucra la lucrul pe care nu-l ştia mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obişnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la ţarina lor, şi pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Şi aşa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie şi sme-renie şi întru osteneli multe, pentru că mînca pîine. Iar faptele lui bune şi nevoinţele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea şi străinătate, întru nimic nu se îndelet-nicea aşa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în prive-gheri şi în suspinurile inimii, înălţîndu-şi spre Dumnezeu ochii, mîinile şi inima, şi de la îndurările Lui aşteptînd milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creşteau. El nu-i ştia, şi nici ei nu ştiau unul de altul, deşi vieţuiau în acelaşi sat.
Iar femeia, ca o altă Sara oarecînd, era păzită de către Dumnezeu de necurăţia bărbatului aceluia, care în acelaşi ceas cînd a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, şi ajungînd la locul lui, a murit şi a lăsat curată pe cea robi-tă de el, neatingîndu-se de dînsa.
Aşa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, şi „ca o apăsare s-a izbăvit din cursa vînătorilor, cursa s-a sfărîmat, iar ea s-a izbăvit cu ajuto-rul Celui prea înalt”. Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, şi vieţuia în pacea sa fără de ispită, avînd hrană din osteneala mîinilor sale.
În acea vreme, au făcut război cei de altă seminţie asupra romanilor şi i-au bătut mult, luînd unele cetăţi şi robind ţări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mîhnire şi, aducîndu-şi el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: „De ar fi fost Plachida al nostru, nu şi-ar fi rîs de noi vrăjmaşii noştri, că era înfricoşat vrăj-maşilor, şi de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz şi no-rocos în războaie”. Şi se mira împăratul cu toţi dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se ştia unde s-a ascuns Plachida cu fe-meia şi cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăţia sa, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dînsul cu mare cinste, şi îi voi da lui daruri multe”. Şi iată doi buni ostaşi, Antioh şi Acachie, care au fost oarecînd credincioşi prieteni lui Plachida şi vieţuiau în curtea lui, ziseră: „Stăpînitorule împărate, nouă să ne porunceşti să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuinţă la toată împărăţia romanilor. Căci chiar pînă la marginea pămîntului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sîrgui în tot chipul”. Şi bucurîndu-se împăratul de o sîrguinţă ca aceea a lor, i-au trimis pe dînşii îndată. Iar ei, ieşind, au străbătut toate provinciile împărăţiei, prin cetăţi şi prin sate căutînd pe iubitul lor conducător, şi pe oricine întîlneau, îl întrebau: „Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?” Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie îşi trăia viaţa. Iar Eustatie atunci păzea ţarina în cîmp şi văzînd pe ostaşii cei ce veneau în sat, privea la dînşii. Şi i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostaşi ai lui, şi s-a bucurat, încît de bucurie plîngea, şi în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adîncul suspinării şi sta lîngă cale, pe unde ostaşii aveau voie să treacă. Iar ei ajungînd la Eustatie, şi urîndu-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: „Ce sat este acesta şi cine îl stăpîneşte pe el?” Apoi începură a-l întreba: „Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este aşa şi faţa în acest chip, şi se numeşte Plachida?” Iar Eustatie le-a zis: „Pentru ce pricină îl căutaţi pe el?” Iar ei au zis: „Prieten ne este nouă, şi de multă vreme nu l-am văzut pe el, şi nu ştim unde se află cu femeia şi cu cei doi fii şi de ne-ar spune nouă cineva de dînsul, mult aur i-am da omului aceluia”. Iar Eustatie le-a zis: „Nu-l ştiu pe el, nici n-am auzit cîndva de Plachida; poate stăpînii mei. Rogu-vă pe voi să veniţi în sat, şi să vă odihniţi în căsuţa mea, că vă văd pe voi şi caii voştri osteniţi de drum, deci să vă odihniţi la mine, şi va fi vouă cu putinţă ca şi pentru cel căutat să întrebaţi pe cineva din cei ce îl ştiu. Iar ei, ascultîndu-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoşteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dînşii şi lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Şi era în satul acela un om bun, la care îşi avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostaşii aceia, rugîndu-l să-i odihnească pe dînşii şi să pună înaintea lor cîte ceva de ospăţ. Iar el zicea: „Îţi voi plăti ţie cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospăţul lor, pentru că îmi sînt mie cunoscuţi”. Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său şi din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belşug. Iar Eustatie le slujea lor, aducînd şi punînd bucate înaintea lor şi-şi aducea aminte de viaţa lui cea dintîi, cînd aşa îi slujeau lui aceia cărora el le slujeşte acum. Şi se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut şi ieşind afară din casă, plîngînd puţin şi ştergîndu-şi lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul şi fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostaşii aceia, căutînd adeseori la faţa lui, începură cîte puţin a-l cunoaşte şi a grăi încet în sine: „Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este”, şi ziseră: „Ne aducem a-minte de o rană adîncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dînsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida”. Văzîndu-i rana aceea, au sărit îndată de la masă şi au căzut la picioarele lui, şi sculîndu-se i-au cuprins grumajii şi au plîns mult de bucurie, zicîndu-i: „Tu eşti Plachida, pe care noi te căutăm! Tu eşti iubitul împăratului, pentru care împăratul atîta vre-me se mîhneşte. Tu eşti renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toţi ostaşii se tînguiesc”.
Atunci Eustatie cunoscînd că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rînduiască, în dregătoria şi în cinstea lui cea dintîi, le-a zis: „Eu sînt, fraţilor, cel pe care voi îl căutaţi. Eu sînt Plachida, cu care voi v-aţi luptat multă vreme împreună. Eu sînt cel slăvit oarecînd în Roma, celor de alt neam înfricoşat, vouă bun prieten, iar acum sărac, şi netrebnic şi neştiut”. Şi s-a făcut între dînşii bucurie mare, şi din bucurie lacrimi.
Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preţ, ca pe un mare dregător, şi i-au dat lui scrisorile împărăteşti şi cu insistenţă îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicînd: „Iată şi-a ridicat cornul său vrăjmaşul, şi nu este altul aşa de viteaz ca tine, ca să biruiască şi să alunge pe potrivnici”. Iar stăpînul casei aceleia şi toţi casnicii lui, auzind acestea se mirau, şi se uimeau şi a străbătut vestea în tot satul zicînd: „Mare om s-a aflat în satul nostru”. Şi alergau toţi ca la o mare minune, şi se mirau văzînd pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oşti şi cinstit de ostaşi. Iar Antioh şi Acachie spuneau la oameni faptele şi vitejia bărbatului, bogăţia şi bunul lui neam.
Iar ei auzind că Eustatie este un om de atîta preţ, mare comandant al romanilor, se mirau zicînd: „O, cum bărbatul acesta mare şi străin a fost la noi!” Şi cădeau la dînsul şi i se închinau zicîndu-i: „Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpîne, neamul cel mare şi dre-gătoria ta?” Şi cădea la dînsul şi stăpînul lui la care trăise Eustatie, rugîndu-l să nu se mînie pe dînsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Şi toţi oamenii se ruşinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dînşii ca pe un rob.
Apoi, l-au încălecat pe el ostaşii pe cal, şi au plecat întor-cîndu-se la Roma, iar toţi oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei pînă departe cu cinste multă. Mergînd pe cale şi vorbind, îl întrebau de femeia lui şi de fii, iar el le-a spus pe rînd toate cele ce i se întîmplaseră şi ostaşii plîngeau, auzind de reaua întîmplare a lui. Aşijderea şi ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supă-rare pentru dînsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci şi tot sfa-tul ostăşesc şi ostaşii se întristau pentru schimbarea lui. Şi vorbind aşa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, şi au spus ostaşii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum şi modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toţi cei mari ai săi, şi bucurîndu-se l-au sărutat pe el, şi îl întrebau cum a ieşit din casa sa, şi ce i s-a întîmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întîmplat, şi de femeie, şi de copii, şi toţi ascultînd se înduioşau.
Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintîi rînduială a lui, şi i-a dat lui multe averi, mai mari decît cele dintîi, şi l-a îmbo-găţit pe el foarte, şi toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor şi cu cea dintîi vitejie să apere patria de năvălirea lor, şi să izbîndească robia unor cetăţi. Iar Eustatie, adunînd pe toţi osta-şii şi văzînd că nu sînt de ajuns la un război ca acela, a zis împă-ratului să trimită porunci în toate hotarele sale, şi să adune şi din cetăţi şi din sate tineri plăcuţi şi să-i trimită la Roma, la rînduiala ostăşească. Şi s-a făcut aşa. A trimis împăratul porunci, şi s-a adu-nat în Roma mulţime de oameni tineri şi tari, de bună trebuinţă la război. Între alţii se aduseră acolo şi cei doi fii ai lui, Agapia şi Teopist, care se făcuseră mari şi erau frumoşi; la trup mari şi tari la putere. Aceştia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, şi i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintescă spre fiii săi se pleca, şi cu dragostea cea către dînşii se biruia. Neştiind Eustatie că aceştia sînt fiii fireşti ai lui, însă îi iubea pe dînşii ca pe nişte fii ai săi şi totdeauna stăteau înaintea lui, şi îi făcea pe ei părtaşi cu sine la masa sa că îi erau lui plăcuţi.
Deci, a mers Eustatie la război şi bătîndu-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dînşii. Şi nu numai cetăţile şi ţările cele robite le-a dezrobit, dar şi pe tot pămîntul vrăjmaşilor l-a biruit şi l-a robit şi pe ostaşii lor desăvîrşit i-a nimicit, şi în Domnul său a arătat vitejie şi biruinţă, mai mare decît cele dintîi biruinţi, pe care le purta mai înainte.
Sfîrşindu-se războiul, şi întorcîndu-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întîmplat ca în călătoria sa să poposească într-un sat care era aşezat la un loc frumos lîngă un rîu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniştit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaştere pe credinciosul său rob, cu femeia sa şi cu fiii şi pe cei risipiţi să-i adune la un loc, pentru că femeia lui vieţuia în acel sat avînd o grădină şi cîştigîndu-şi dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rînduială, Agapie şi Teopist, neştiind nimic de mama lor, şi-au aşezat cortul lor lîngă grădina ei, că dintr-un sat fi-ind ei, aveau un cort, o viaţă şi o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gîndire şi în cugete, ca fraţii cei dintr-un pîntece. Ei însă nu ştiau că sînt fraţi, şi neştiind nicidecum strînsa legătură de sînge dintre ei, se aveau ca fraţii. S-au culcat, deci, împreună lîngă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era şi tabăra marelui comandant al lor.
Într-una din zilele acelea, lucrînd ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostaşilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe al-tul, care de ce neam este. Şi a zis cel mai mare: „Eu foarte puţin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oşti în Roma şi nu ştiu de ce a ieşit din Roma cu mama, luîndu-mă pe mine şi pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dînşii, şi am mers pînă la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergînd peste mare, cînd am sosit la mal, a ieşit tata din corabie, şi cu dînsul eu cu fratele meu, iar maica nu ştiu de ce a rămas în cora-bie. Numai aceasta îmi aduc aminte, că plîngea foarte mult după dînsa tatăl meu şi noi asemenea, şi mergeam pe cale plîngînd. Iar după ce am ajuns la un rîu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luîndu-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a rîului, şi după ce l-a trecut pe el şi venea la mine, un leu alergînd m-a răpit pe mine şi m-a dus în pustie, iar nişte păstori m-au scos pe mine din gura leului şi am fost crescut într-acel sat, în care tu ştii.” Atunci cel mai tînăr sculîndu-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie şi cu plîngere zicînd: „Cu adevărat tu eşti fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii cînd te-a apucat pe tine leul şi pe mine în acelaşi ceas m-a răpit un lup, dar nişte plugari m-au scos din gura lui. Şi cunoscîndu-se amîndoi fraţii între dînşii s-au bucurat foarte, cuprinzîndu-se şi sărutîndu-se unul pe altul, şi au plîns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, şi cu ochii cu suspinuri şi cu lacrimi spre cer îşi ridica. Căci a cunoscut că sînt fiii ei cei adevăraţi, şi inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla pî-nă atunci. Însă fiind femeie înţeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credinţă de dovadă a se arăta lor, că era săracă, şi îmbră-cată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostaşi aleşi şi cinstiţi. Şi au văzut cu cuviinţă că e bine să meargă la comandantul de oşti, pe care să-l roage ca pe lîngă oastea lui să poată a se întoarce la Ro-ma, şi acolo mai bine să facă cunoştinţa fiilor săi, să se înştiinţeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu.
Deci, mergînd, a stat înaintea comandantului de oşti, şi i s-a închinat lui zicîndu-i: „Rogu-mă ţie, stăpîne, să-mi dai voie ca pe lîngă taberile tale să merg şi eu la Roma, pentru că eu sînt romană, şi am fost luată în robie de barbari în pămîntul acesta, de acum şasesprezece ani, şi acum fiind slobodă, trăiesc în ţară străină, îndu-rînd sărăcia cea mare”. Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioşat la rugăciunea ei, şi i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moştenirea sa. Atunci femeia stînd şi privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, şi mirîndu-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecînd mîhnirea era peste mîhnire, înlă-untru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la faţă, şi mulţime de ostaşi stînd înaintea lui. Pe cînd, ea, ca una din cele mai nevoiaşe femei, era săracă; şi s-a dus de la ochii lui atunci, rugîndu-se stăpînului şi Dumnezeului său, ca numai el să rînduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaşte de bărbat şi de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat şi a stat înaintea comandantului care privind spre dînsa, i-a zis: „Ce mai pofteşti încă de la mine bătrîno? ” Iar ea închinîndu-se lui pînă la pămînt, i-a zis: „Rogu-mă ţie stăpînul meu să nu te mînii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălţimea ta; să îngădui puţin, ascultînd pe roaba ta”. Iar el i-a zis ei: „Bine, spune!” Iar ea a început a grăi: „Au nu eşti tu Plachida, cel ce din sfîntul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieşit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia şi cu doi fii, Agapie şi Teopist? Nu a luat cu sila de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sînt eu cu adevărat? Martor cre-dincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sînt femeia ta, şi sînt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mînie, a pierit în acelaşi ceas, iar eu am rămas curată, şi acum în nevoie după cum mă aflu”. Auzind acestea Eustatie, s-a deşteptat ca din somn, şi cunoscînd îndată pe femeia sa s-a sculat la dînsa, şi îmbrăţişîndu-se amîndoi, au plîns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: „Să lăudăm şi să mulţumim lui Hristos Mîntuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi mila Sa, ci precum a făgăduit ca după necazuri să ne mîngîie pe noi, aşa a şi făcut”. Şi mult bucurîndu-se şi plîngînd, au mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plîns, l-a întrebat pe el femeia: „Dar unde sînt fiii noştri?” Iar el suspinînd din adîncul inimii a zis: ” Fiarele i-au mîncat pe dînşii”. Iar femeia a zis: „Să nu te întristezi stăpînul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de aşteptare să aflăm unul pe altul, aşa ne va da nouă să aflăm şi pe fiii noştri”. Iar el a zis: „Au nu ţi-am spus că sînt mîncaţi de fiare!?” Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lu-crînd în grădina sa de la cei doi ostaşi ai lui, care vorbeau unul cu altul, şi a cunoscut că sînt fiii lor. Iar Eustatie, chemîndu-i îndată pe dînşii, i-a întrebat: „De ce neam sînteţi, unde v-aţi născut şi unde aţi crescut?” – „Noi, stăpîne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinţii noştri şi îi ţinem minte puţin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oşti al romanilor, precum eşti măria-ta, şi nu ştim din ce împrejurare tatăl nostru a ieşit din Roma noaptea cu mama noastră şi cu noi amîndoi şi după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu ştim pentru ce, iar tatăl nostru, plîngînd după dînsa, a mers cu noi la un rîu, peste care trecîndu-ne pe cîte unul, cînd era el singur în mijlocul rîului, nişte fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, şi amîndoi am fost păziţi de mîncarea fiarelor, căci pe mine nişte păstori, iar pe el nişte plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor şi, căzînd pe grumajii lor, au plîns mult. Şi s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecînd în Egipt, cînd s-au cunoscut Iosif cu fraţii săi. Şi a străbătut vestea prin toate taberile de aflarea femeii şi a fiilor comandantului lor, şi s-au adunat toţi bucurîndu-se, şi au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mîngîiau atîta de biruinţă, cît de această bucurie.
Aşa a mîngîiat Dumnezeu pe credincioşii săi robi. Pentru că el omoară şi face viu, face sărac şi îmbogăţeşte, pogoară în necazuri şi ridică spre bucurie şi veselie. Şi putea atunci Eustatie ca să zică ca David: „Veniţi şi auziţi, şi voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeţi de Dumnezeu cîte a făcut sufletului meu. Adusu-şi-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălţat. Dreapta Domnului a făcut putere” (Psalm 117,16).
Iar cînd Eustatie se întorcea de la război, bucurîndu-se pentru două lucruri: adică pentru biruinţă, şi pentru aflarea femeii şi a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urînd pe cei buni, şi alungînd pe cei binecredincioşi. Intrînd Eustatie în cetate cu veselie şi pompă mare, precum se obişnuia la marii comandanţi ai romanilor, şi ducînd cu sine mulţi robi şi fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul şi de toţi romanii şi i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decît cea dintîi, fiindcă acum era cinstit de toţi mai mult decît înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui în lumea aceasta, prea scurtă şi nestatornică, să fie cinstiţi şi slăviţi pînă în sfîrşit, prin cinstirea cea deşartă şi vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea şi slava cea veşnic neschimbată.
Acela, prin aducerea în cea dintîi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste şi la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceaţă pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulţumindu-le pentru biruinţa cea asupra vrăjmaşilor, şi intrînd el în capiştea idolească cu mai marii oştilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: „De ce nu vrei să intri cu noi în capişte şi să mulţumeşti zeilor? Ţie ţi se cade mai întîi să dai mulţumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg şi sănătos, şi ţi-a dat biruinţă asupra vrăjmaşilor, ba încă pe femeia ta şi pe fiii tăi ţi-au arătat ţie!” Răspuns-a Eustatie: „Creştin sînt şi pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl ţin, pe Acela Îl cinstesc şi-I mulţumesc şi Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruinţa, pe soţia şi pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina”. Şi s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mîniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Şi mai întîi, după puţină vreme, a luat de la dînsul dregătoria lui, şi ca unui om de rînd i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia şi pe fiii săi de faţă punîndu-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Şi neputînd să-i întoarcă pe dînşii de la Hristos, i-a osîndit la mîncarea fiarelor.
Şi mergea sfîntul Eustatie, sărbătoritul acela şi viteazul ostaş de odinioară, la locul cel de privelişte, cu ai săi osîndiţi la moarte şi nu se ruşinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credinţă, aşa şi sfîrşeau cu credinţa cea cu osîrdie şi bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfînt înaintea tuturor. Şi întărea pe soţia sa cea cinstită, şi pe iubiţii săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viaţă pentru Domnul tuturor. Asemenea şi ei, întru dînşii unul pe altul se întăreau cu cuvintele şi cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, şi mergeau la moarte ca la ospăţ.
Dar, dînd drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dînşii, îndată închinîndu-se, se întorcea înapoi. Fiarele îşi îmblînzeau mînia lor, iar împăratul mai mult se mînia, şi a poruncit ca, ducîndu-i pe dînşii de la locul acela, să-i arunce în temniţă. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă şi să arunce într-însul pe sfîntul Eustatie cu femeia şi amîndoi fiii. Şi a fost sfinţilor mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, şi întru acel bou rugîndu-se sfinţii mucenici, şi-au dat în mîinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, şi au trecut la cereasca împărăţie. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrînd să vadă praful mucenicilor celor arşi. Dar deschizînd uşa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi şi nevătămate, şi nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca nişte vii şi dormind se arătau feţele lor, pline de o frumuseţe prea minunată, mai presus de fire, şi tot poporul cel ce era acolo a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.
Iar împăratul s-a întors cu ruşine la palatul său, şi tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăţia mai mare comandant, de bună trebuinţă, l-a pierdut în zadar. Deci, creştinii luînd cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinţii săi: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Căruia cinste, slavă şi închinăciune toţi să-I fie de la noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
