În linişte, cu mare luare-aminte, după ce ai împlinit tot ce este de trebuinţă pentru trupul ce se scoală din somn, să citeşti obişnuita pravilă de rugăciune, îngrijindu-te nu atât ca rugăciunea să fie multă, cât ca ea să fie săvârşită cu luare-aminte – şi, din pricina luării-aminte, să sfinţească şi să dea viaţă inimii prin străpungerea şi mângâierea pe care le aduce rugăciunea.
După pravila de rugăciune, îngrijeşte-te iarăşi, din toate puterile, să fii cu luare-aminte; citeşte Noul Testament şi mai ales Evanghelia. Când citeşti acestea, ia aminte la toate poruncile şi sfaturile lui Hristos, ca după îndreptarul lor să îţi poţi rândui toată lucrarea, atât văzută, cât şi nevăzută. Cât de mult să citeşti, asta o hotărăsc puterile omului şi împrejurările. Nu trebuie îngreunată mintea cu citire de prisos a rugăciunilor şi a Scripturii, şi nici nu trebuie ca omul să îşi părăsească îndatoririle pentru a se îndeletnici fără măsură cu rugăciunile şi citirea. Aşa cum prisosul de mâncare aduce în neorânduială pântecele şi îl îmbolnăveşte, şi întrebuinţarea fără măsură a hranei duhovniceşti slăbeşte mintea, pricinuindu-i silă faţă de îndeletnicirile evlavioase, şi aduce asupra ei trândăvia.
Pentru începător Părinţii rânduiesc rugăciuni dese, însă nu lungi. Atunci când mintea va creşte cu statura duhovnicească, va fi în stare să se roage neîncetat. De creştinii ce au ajuns la starea vârstei desăvârşite în Domnul vorbeşte Apostolul când spune: „Voiesc, dar, ca sase roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate, fără mânie şi îndoire” (1 Tim. II, 8), adică fără patimă şi fără nici o împrăştiere sau robire a minţii. Ceea ce se potriveşte bărbatului nu se potriveşte încă pentru prunc. Luminat fiind, prin rugăciune şi citire, de către Soarele Dreptăţii, de Domnul nostru Iisus Hristos, să iasă omul la lucrul său de fiecare zi, luând aminte ca în toate faptele şi cuvintele sale, în toată fiinţa lui să împărătească şi să lucreze atotsfanta voie a lui Dumnezeu, care este descoperită şi lămurită oamenilor în poruncile evanghelice.
De se vor întâmpla minute libere de-a lungul zilei, întrebuinţează-le pentru a citi cu luare aminte rugăciuni alese, ori câteva locuri alese din Sfânta Scriptură, şi prin acestea întăreşte-ţi din nou puterile sufleteşti, istovite de lucrarea desfăşurată în mijlocul deşertăciunii lumii. De nu vei avea asemenea minute de aur, să-ţi pară rău după ele ca după o comoară. Ceea ce ai pierdut astăzi nu trebuie să mai pierzi în ziua următoare, fiindcă inima noastră lesne se dedă nepăsării şi uitării, din care se naşte întunecata necunoştinţă, atât de pierzătoare pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrarea mântuirii oamenilor.
De se va întâmpla să zici ori să faci vreun lucru potrivnic poruncilor lui Dumnezeu, neîntârziat să vindeci greşeala prin pocăinţă şi prin pocăinţă nefăţarnică întoarce-te la calea lui Dumnezeu, de la care te-ai abătut prin călcarea voii Lui. Nu te abate alături de calea lui Dumnezeu! Gândurilor, visărilor şi simţirilor care vin, adu-le împotrivă, cu credinţă şi smerenie, poruncile evanghelice, grăind împreună cu patriarhul Iosif: „Cum voi face eu acest lucru rău, şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Fac. XXXIX, 9). Cel ce ia aminte la sine dator este să se ferească de orice închipuire îndeobşte, oricât de atrăgătoare şi cu bun chip ar părea ea; orice închipuire este o rătăcire a minţii în afara adevărului, pe tărâmul nălucilor lipsite de fiinţă şi de putinţa de a lua fiinţă, care linguşesc mintea şi o înşală. Urmările închipuirii şi visării: pierderea luării-aminte la sine, împrăştierea minţii şi împietrirea inimii la rugăciune; de aici se naşte neorânduiala sufletească.
Seara, mergând spre somn (care faţă de viaţa zilei care s-a scurs este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte, această cercetare nu e anevoioasă – fiindcă din pricina luării-aminte la sine este nimicită uitarea, atât de proprie omului împrăştiat. Aşadar: după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvârşit cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu cu hotărârea de a te îndrepta, care e chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, încheie cugetând la Dumnezeu, ziua pe care ai început-o cugetând la Dumnezeu.
Unde merg toate gândurile şi simţirile omului adormit ? Ce stare tainică este somnul, în timpul căruia sufletul şi trupul sunt vii şi totodată nu trăiesc, sunt străine de conştiinţa vieţii lor, ca şi cum ar fi moarte ? Somnul este la fel de neînţeles ca moartea. în timpul lui sufletul se odihneşte, uitând cele mai crunte amărăciuni şi necazuri lumeşti, după asemănarea odihnei sale veşnice; iar trupul!.. de vreme ce el se scoală din somn, negreşit va şi învia din morţi. Grăit-a marele Agaton: „Este cu neputinţă ca fără mare luare-aminte la sine să sporească omul în vreo faptă bună”.
