Când dragostea pentru Hristos se înmulţeşte, atunci mucenicia este prăznuire

 Când dragostea pentru Hristos se înmulţeşte, atunci mucenicia este prăznuire

Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un epis­cop de la Patriarhie. Ii spusesem: “Dar ce situaţie este aceasta? Pe de-o parte ecumenismul, pe de alta sio­nismul, satanismul!… Peste puţin ne vom închina la diavolul cu două coarne, în loc de vulturul bicefal“. “Astăzi“, îmi spune, “greu găseşti episcopi ca mitropoli­tul Cezareii, Paisie al II-lea“. Ce a făcut Paisie al II-lea? S-a dus la Sultan pentru pricinile sale cu o funie legată de mijloc, adică hotărât să-l spânzure turcii. Ca şi cum ar fi spus Sultanului: Nu căuta funie şi nu pierde tim­pul. Dacă vrei să mă spânzuri, am funia pregătită”.

Pentru problemele grele pe acesta îl trimiteau la Sultan. De multe ori a salvat Patriarhia în împrejurări grele. La bătrâneţe l-au pus pe un cal într-un coş, au pus un alt coş cu greutate de cealaltă parte şi aşa l-au dus la Constantinopol. Odată turcii au scos un firman ca şi grecii să facă serviciul militar în armata turcă. Creş­tinilor le venea greu să slujească împreună cu turcii, pentru că nu-şi puteau săvârşi datoriile lor religioase, între timp ruşii spuseseră turcilor să nu împiedice pe greci sâ-şi ţină obiceiurile lor creştine. Patriarhul l-a chemat pe Paisie şi l-a trimis la Sultan. Atunci s-a prezentat acela la Sultan tot cu o funie legată de mijloc. Sultanul îi spune: “Grecii trebuie să se încor­poreze, ca să slujească patria“. Atunci Paisie îi spune: “Da, şi eu sunt de acord să se înroleze grecii, deoarece locurile acestea sunt de demult ale ghiaurilor. Dar fiindcă avem religie diferită, trebuie să avem şi cazar­mă deosebită, armata să fie separată şi să aibă ofiţerii lor etc, ca să-şi săvârşească şi datoriile lor religioase. Nu-şi pot face rugăciunea împreună cu voi. Voi să aveţi Ramadanul şi noi Bobotează“. Atunci Sultanul s-a gân­dit: “Să se înarmeze creştinii? E primejdios“. „Nu, nu, mai bine să nu fie încorporaţi“, îi răspunde.

Altădată armenii au cerut de la Sultan să le dea latura Baloukli şi au reuşit să ia aprobarea sa. După aceea se duce Paisie la Sultan să discute subiectul acesta. “Baloukli“, îi spune Sultanul, “este moşia strămo­şilor armenilor şi trebuie să-l ia armenii”. “Da”, îi spune Paisie, trebuie să-l ia. “Pentru că atunci când se ştie că un loc este moşia unor strămoşi, urmaşii lor trebuie să-l ia. Daţi-mi un act să semnez şi eu pentru Baloukli, pentru că am venit ca reprezentant al Patriarhiei”. Şi astfel a semnat şi el. După aceea mitropolitul scoate un florin de aur şi spune: “Deci să ia armenii Baloukli, dar şi noi trebuie să luăm Sfânta Sofia, pentru că e a noastră, este a strămoşilor noştri şi trebuie să ne-o daţi”, şi-i arătă Sultanului florinul cu chipurile de pe el. Luase cu el şi pe unul dintre ofiţerii ruşi care veniseră atunci în Constantinopol cu o corabie, ca să aibă şi martor. Atunci Sultanul, aflându-se într-o situaţie difi­cilă, a revocat hotărârea pentru Baloukli. „Nu, nu, Baloukli este al vostru“, i-a spus Sultanul. Pentru că ori trebuia să revoce hotărârea pentru Baloukli, ori să dea Sfânta Sofia grecilor. Vedeţi cum îi învârtea? Şi aceas­ta pentru că se hotărâse pentru moarte. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep.

Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. In regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună: “Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo“, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în anii Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: “De Dumnezeu mă lepăd pe dinafară – nu-L lepăd dinlăuntrul meu – pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac“. Atunci numai tămâie de-ar fi aruncat în focul idolilor, Biserica nu-i împărtăşea. Cel care făcea aceasta era după aceea în rândul celor “ce plâng”. Cei care se lepădau de Hristos trebuiau să-şi ispăşească păcatul prin mucenicie. Sau în vremea luptei împotriva Sfintelor Icoane, li se spunea să ardă sau să arunce icoanele, dar ei preferau să primească mucenicia decât să le arunce. Noi, dacă ne-ar spune să aruncăm o icoană, am fi spus: “S-o aruncăm pe aceasta căci este a Renaşterii. Voi face mai târziu una bizantină“.

– Părinte, pe creştinii în ascuns cum îi primeşte Biserica? Nu s-au lepădat de Hristos?

– Adevăraţii creştini în ascuns nu se leapădă de Hristos. De pildă, din cele 27 de sate care aparţineau eparhiei Farasei Capadociei, unii au fugit în locuri depărtate atunci când le-au ars turcii. Acolo ceilalţi nu ştiau că sunt creştini, credeau că sunt musulmani, nici nu s-a ivit vreo situaţie ca unii dintre ei să întrebe: “Eşti creştin?”, ca să spună “da, sunt creştin”, sau “nu, sunt musulman”. Aceştia sunt creştinii în ascuns. Dar din clipa în care îl vor prinde pe unul şi-i vor spune: „Am aflat că eşti creştin“, acesta va spune “da, sunt creştin“; nu va spune că este musulman. Şi în primele veacuri ale creştinismului au existat creştini care se botezau în ascuns şi ceilalţi aveau impresia că nu sunt creştini, însă atunci când nevoia o cerea, mărturiseau. Sfântul Sebastian, de pildă, a fost general, se botezase creştin, dar credeau că este închinător la idoli, în timp ce el era creştin. Ajuta în ascuns foarte mult pe creştini. Dar când şi-au dat seama că este creştin, a mărturisit şi a murit mucenic.

Intr-un sat turcesc erau mulţi creştini în ascuns şi primarul era preot. Părintele Gheorghe îi spuneau, Hasan îl strigau. Odată s-au dus unii la el şi l-au înştiin­ţat că în cutare loc, într-o catacombă, sunt ascunşi creştinii. “Mă duc să văd“, le-a spus, “nu vă neliniştiţi“. Işi ia oamenii săi, se duce şi-i află pe creştini adunaţi acolo. Inaintează spre Uşile împărăteşti, ia epitrahilul, şi-l pune şi face şi Vecernia. După aceea le-a spus acelor creştini: “Să luaţi măsuri de pază“, iar celorlalţi, turcilor: „N-a fost nimic, au fost doar zvonuri”. Aceştia nu sunt lepădaţi de credinţă. Dar din momentul când bănuiesc pe cineva şi-i spun: “Ei, pe tine te-am văzut că ţi-ai făcut cruce, eşti creştin“, şi acela ar spune: „Nu, sunt musulman“, atunci se leapădă.

“De ce m-ati adus aici?”, a spus el călăilor. “Bine, dar nu eşti creştin?“, l-au întrebat aceia. “Nu“, a răspuns. Şi era şi preot. Gândul îmi spune că s-a dus să mucenicească în mod egoist şi nu cu smerenie; nu s-a dus la mucenicie pentru credinţa sa, pentru dragostea lui Hristos, şi de aceea l-a părăsit harul. Pentru că atunci când cineva se mişcă egoist, nu primeşte harul lui Dumnezeu şi este firesc ca atunci când vine o greutate să se lepede de Hristos.

– Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

– Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

– Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

– Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”. Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă. Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“. “Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?. Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească. Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer. Să nu procedăm aşa, negustoreşte. Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos.

– Părinte, se poate ca unul să trăiască în nepăsare, dar cu toate acestea, să mărturisească cu curaj atunci când i se dă prilejul?

– Pentru ca cineva să facă aceasta, trebuie ca inima lui să aibă bunătate, duh de jertfă. De aceea am spus să se cultive nobleţea, duhul jertfei. Unul să se jertfească pentru celălalt. Vă aduceţi aminte de Sfântul Bonifatie şi de Sfânta Aglaida? Aveau acea viaţă vrednică de plâns în Roma, dar când stăteau să mănânce mintea lor mergea la săraci. Alergau să dea mai întâi mâncare la săraci şi după aceea mâncau şi ei. Cu toate că erau stăpâniţi de patimi, aveau bunătate şi îi durea inima pentru săraci. Aveau duh de jertfă, de aceea Dumnezeu i-a ajutat. Şi Aglaida, deşi trăia o viaţă păcătoasă, îi iubea pe Sfinţii Mucenici şi se interesa de sfintele moaşte. I-a spus lui Bonifatie să meargă cu alţi slujitori ai ei în Asia Mică, ca să adune şi să cumpere sfinte moaşte ale Mucenicilor şi să le aducă la Roma. Iar acela i-a spus zâmbind: “Dar dacă-ţi vor aduce şi moaştele mele, le vei primi?“. „Nu glumi cu acestea”, îi spune aceea. Când a ajuns în Tars şi s-a dus în arenă ca să cumpere sfintele moaşte, privea la muceniciile creştinilor şi îndată a fost mişcat de statornicia lor. A alergat, a sărutat legăturile şi rănile lor şi le-a cerut să se roage, ca să-1 întărească Hristos şi pe el să mărturisească în public că este creştin. Aşadar, a mărturisit şi el în arenă, a primit nevoinţă mucenicească şi însoţitorii lui i-au cumpărat moaştele şi le-au adus la Roma, unde îngerul Domnului a înştiinţat pe Aglaida de întâmplare. Astfel s-a împlinit ceea ce proorocise Bonifatie zâmbind, înainte de a pleca din Roma. Apoi aceea, după ce şi-a împărţit averea, a trăit în nevoinţă şi sărăcie încă 15 ani şi s-a sfinţit. Vedeţi, nu au fost ajutaţi, de aceea mai înainte fuseseră atraşi spre rău şi apucaseră pe o cale greşită. Insă aveau duh de jertfă şi de aceea Dumnezeu nu i-a lăsat până în sfârşit.

– Părinte, mă gândesc că, dacă aş fi văzut roata Sfintei Ecaterina, aş fi murit de frică.

– Dacă ai fi murit înainte de a te sui pe roată ar fi fost bine, ar fi fost binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar dacă ai fi urcat acolo şi ai fi început să te temi, acesta ar fi fost chinul cel mare. Mucenicii aveau intenţie bună, ajuta şi Hristos şi de aceea răbdau durerile.

Ce dragoste aveau Sfinţii Mucenici pentru Hristos, ce vitejie! Sfânta Solomoni cu cei şapte fii ai ei au mărturisit unul după altul. Sfântul Longhin a găzduit şi a făcut masă celor care au mers să-l prindă. Aceia se grăbeau ca el să le arate cine este Longhin, ca sa-i taie capul, iar acela le spunea: “O să vi-l arăt!”. Iar atunci când le-a spus că este el, aceia au dat înapoi, dar Sfântul Longhin i-a rugat să-şi săvârşească porunca ce o aveau şi aşa i-au tăiat capul. Şi Sfântul Ghedeon de la Mănăstirea Karacalu, ce răbdare a avut! “Luaţi-mi mâna“, a spus călăilor. “Luaţi-mi şi piciorul, luaţi-mi şi nasul. Şi ca să nu mai vorbesc prea multe, luaţi-mi-le pe toate”. Infricoşător! Dar pentru ca omul să ajungă la măsura aceasta, trebuie să nu se iubească pe sine, ci să-L iubească pe Hristos. Mama intră în foc ca să-şi salveze copilul şi, deoarece dragostea ei este mai puternică decât arderea focului, nu simte durere. Dragostea pentru copilul ei acoperă durerea. Cu cât mai mult dragostea pentru Hristos.

Pentru Sfântul care merge spre mucenicie, dragostea lui pentru Hristos este mai presus de durere, de aceea o şi neutralizează. Mucenicii simţeau sabia călăului mai dulce decât arcuşul vioarei. Când dragostea pentru Hristos se înmulţeşte, atunci mucenicia este prăznuire. Focul răcoreşte mai bine decât baia, pentru că arderea lui se biruieşte de focul dragostei dumnezeieşti. Jupuirea este desfătare. Dumnezeiasca dragoste cuprinde şi inima, cuprinde şi mintea, şi omul înnebuneşte. Nu simte nici durere, nici nimic de acest fel, pentru că mintea lui este la Hristos şi inima lui este inundată de bucurie. Câţi Sfinţi nu mergeau la mucenicie şi simţeau o astfel de bucurie, de parcă ar fi mers la vreo prăznuire! Sfântul Ignatie alerga la mucenicie şi striga: „Lăsaţi-mă să mor mucenic! Lăsaţi-mă să mă mănânce fiarele!”. Bucuria ce o simţea acela n-o simte nici un tânăr îndrăgostit care spune: “Vreau s-o iau pe aceea şi nu bag în seamă pe nimeni, nici pe mamă, nici pe tată“. „Nebunia” Sfântului Ignatie era mai mare decât nebunia celui îndrăgostit.

Toţi sfinţii s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos. Sfinţii Mucenici şi-au vărsat sângele lor. Cuvioşii Părinţi au vărsat sudori şi lacrimi, au făcut experimente duhovniceşti pe ei înşişi, ca nişte botanişti buni, s-au chinuit ei înşişi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru chipul lui Dumnezeu, pentru om, ca să ne lase reţetele lor duhovniceşti. Astfel, preîntâmpinăm răul sau ne tămăduim de vreo boală duhovnicească şi dobândim sănătate. Iar dacă încercăm cu mărime de suflet să-i urmăm, ne putem chiar sfinţi.

Fireşte, toate nevoinţele Cuvioşilor, posturile, privegherile etc. şi chiar chinurile tuturor Sfinţilor Mucenici nu se pot compara cu Patima Domnului nostru, deoarece pe toţi aceştia îi ajuta Hristos şi li se îndulceau durerile lor de marea Lui dragoste. Insă pentru Sine Hristos n-a folosit deloc puterea Sa cea dumnezeiască şi a suferit durerea cea mai mare pe Trupul Său cel sensibil, din dragostea Sa cea multă pentru făptura Sa. Numai atunci când cineva va simţi această dragoste a lui Hristos pentru om, va fi cu adevărat şi pe dinlăuntru om. Altfel va fi mai nesimţitor şi decât zidirea neînsufleţită a lui Dumnezeu, de vreme ce soarele a simţit Patima Domnului şi s-a întunecat, că nu suferea să o vadă. Pământul s-a cutremurat şi el când a văzut-o. Pietrele s-au despicat şi ele. Mormintele s-au cutremurat şi ele atât de tare, încât s-au deşteptat mulţi dintre cei adormiţi de mulţi ani şi i-au dat afară ca să mărturisească despre purtarea aceasta nemulţumitoare a oamenilor faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul şi Izbăvitorul lor.

– Părinte, când cineva nu face cuvenita lucrare duhovnicească, oare poate avea credinţă că Dumnezeu îl va ajuta atunci când va veni un ceas greu, şi îl va putea ruga să-l ajute? Nu cumva ne odihnim cu gândul că atunci va ajuta Dumnezeu, ca să evităm osteneala pregătirii?

– Să ne pregătim. Dacă nu seamănă omul, cum va da Dumnezeu să crească grâul său? Omul trebuie să semene şi, potrivit cu ce va semăna, Dumnezeu va da. Şi în armată se spune: “Fii gata!”.

– Părinte, cum să ne pregătim?

– Când este cineva gata? Atunci când armata este în aşteptare şi militarii sunt mereu gata, cu încălţămintele lor, cu armele lor, cu corturile, aşteptând ordinul.

– Cât poate tine această aşteptare?

– Depinde. Monahul trebuie să fie întotdeauna gata şi atunci nu se va teme de nimic. De ce să se teamă? De moarte? Dar ea îi va deschide uşa raiului, pentru că sub placa mormântului e ascunsă cheia veşniciei. De altfel monahul, oricând ar muri, se află în stare de pocăinţă. Plecarea lui din lume şi schima lui aceasta mărturisesc. Se pocăieşte şi înaintează făcând o lucrare duhovnicească subţire. Cu cât i se măreşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, cu atât se micşorează dragostea faţă de sine şi nu se socoteşte. Şi atunci are valoare ceea ce scrie Sfântul Pavel: „Nimic nu ne va putea despărţi de dragostea lui Hristos”

Pe mireni gândul muceniciei îi sileşte să alerge la Dumnezeu şi de frică spun: “Hristoase al meu! Maica Domnului!” – în timp ce monahul vrea să fie mereu alături de Dumnezeu, pentru că Il iubeşte. Mulţi dintre mireni fac binele pentru că se tem să nu meargă în iad. Monahul însă face binele din recunoştinţă, ca să placă lui Dumnezeu, Făcătorul său de bine.

– Părinte, cum voi simţi mucenicia şi nevoinţa?

– Ca să simţi şi tu puţin ce înseamnă mucenicie, să primeşti cu bucurie cel puţin dispreţul. Şi dacă vrei să simţi puţin şi nevoinţa, fiindcă nu poţi posti 40 de zile ca Hristos, posteşte şi tu o Miercuri în care L-au trădat şi o Vineri în care L-au răstignit. Cei care vor să mărturisească pentru dragostea lui Hristos, dar nu au prilej de mucenicie, pot ca dragostea aceea a lor de care se ard să o manifeste în nevoinţa trupească pentru sufletele adormiţilor care se chinuiesc, ca să afle puţină odihnă. Precum mucenicia este prăznuire, tot astfel şi nevoinţa este prăznuire, pentru că cel ce se nevoieşte se depărtează de toată mângâierea omenească şi o află pe cea dumnezeiască.

Sfinţii Mucenici simţeau mare bucurie atunci când li se dădea prilejul să mucenicească. Ascetismul în viaţa duhovnicească a început de la mucenicie. Atunci când Marele Constantin a luat stăpânirea, a scos pe creştini din închisori – pentru că îi ţineau acolo ca să termine cu ei – pe unii secătuiţi, pe alţii în alt fel etc. şi au încetat muceniciile. Dar cei care aşteptau în închisori cu bucurie rândul lor ca să mărturisească, când au fost eliberaţi, mult s-au mâhnit că Marele Constantin le-a stricat treaba. De acolo unde aşteptau mucenicia cu bucurie, s-au aflat liberi. De aceea, din dragoste faţă de Dumnezeu şi din flacăra ce o aveau ca să mărturisească, au plecat să se nevoiască, să pustnicească în munţi. De aceea, chinurile pe care le-ar fi primit de la Diocleţian şi Maximian şi le-au făcut singuri pe ei înşişi prin nevoinţă. Unul se ducea şi îşi lega mâinile cu o funie de creanga unui copac, unde se ruga cu durere, dar se bucura dumnezeieşte. Altul se lega singur pentru dragostea lui Hristos. “Aşa m-ar fi legat Diocleţian!“, îşi spunea. Şi simţeau mare bucurie că se chinuiau pe ei înşişi. Unii dintre ei au pornit cu această nebunie, scrânteală dumnezeiască, şi s-au dăruit nevoinţei pentru dragostea lui Hristos după care i-au urmat şi alţii în nevoinţă. Astfel a intrat ascetismul în religia noastră. Alţii iarăşi, mai… “nebuni”, au spus: “Suntem oi ale lui Hristos“, şi mâncau numai verdeaţa pământului. Aceştia erau aşa numiţii “păscători”. Ei trăiau atât de intens facerile de bine ale lui Dumnezeu şi nimicnicia lor încât spuneau: “Sunt un animal netrebnic, şi în toată viaţa mea voi mânca verdeaţă” – şi aşa făceau. Mâncau verdeţuri şi se bucurau. Se întraripa inima lor de dragoste pentru Hristos. “Nu sunt oaie a lui Hristos?“, spunea. “Voi mânca verdeţuri”. Mai târziu Biserica a interzis această nevoinţă, deoarece vânătorii pe mulţi i-au omorât luându-i drept animale sălbatice.

Astăzi oamenii nu le pot înţelege pe acestea, le consideră neghiobii. “De ce să mănânc verdeţuri ca animalul?“, îţi spun, sau: “Pentru ce motiv să mă canonesc aşa şi să-mi chinuiesc trupul?“. Dar ai văzut ce spune Avva Isaac: “O, de ne-ar învrednici Dumnezeu să facem astfel de neorânduieli“, să ajungem la această “neorânduială” duhovnicească”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”