Sfântul Ierarh Proclu, Patriarhul Constantinopolului

Sfîntul Proclu era ucenic al Sfîntului Ioan Gură de Aur. El s-a învrednicit a vedea pe Sfîntul Apostol Pavel, vorbind la urechea acelui sfînt. Căci, atunci cînd un bărbat din cei cu boierie în Constantinopol, a fost clevetit de zavistnici către împăratul Arcadie, l-a izgonit din palat şi l-a scos din dregătoria sa. Apoi, vrînd să caute ajutor de la Sfîntul Ioan, l-a rugat printr-un mijlocitor ca să-i poruncească să vină la dînsul noaptea, căci se temea a merge ziua la sfîntul, ca să nu-l vadă nimeni din vrăjmaşii lui, ca nu cumva mai mult să fie clevetit la împăratul.

Atunci Sfîntul Ioan, chemînd pe cel ce-i slujea lui, adică pe fericitul Proclu, bărbat binecredincios şi cu fapte bune împodobit, i-a poruncit ca să-i aducă aminte noaptea de acel bărbat şi să-l aducă la sine. Pentru că aceasta era ascultarea lui Proclu pe lîngă patriarhul, ca să-i aducă aminte de cei ce veneau şi să-l înfăţişeze înaintea lui. Deci, făcîndu-se noapte, a venit bărbatul acela, căruia îi trebuia ajutor dorind ca să vorbească cu patriarhul şi să-i spună cu de-amănuntul nevoia lui ce i se întîmplase.

Fericitul Proclu, sculîndu-se, s-a apropiat de uşa casei patriarhului şi, uitîndu-se printr-o crăpătură, a văzut pe Sfîntul Ioan şezînd şi scriind, iar un necunoscut – acesta era Sfîntul Apostol Pavel -, cam plecat dinapoi, şi cu gura stînd la urechea cea dreaptă a patriarhului şi vorbind. Sfîntul Apostol era la chip asemenea lui Elisei proorocul, pleşuv şi avînd barba mare şi împletită. Proclu voia să audă cele ce vorbeau, dar nu putea; şi, întorcîndu-se de la uşă, a zis către bărbatul acela care venise: „Nu te supăra de aceasta şi mai aşteaptă puţin, pentru că altul care a venit mai înainte de tine, a intrat la patriarh şi de aceea nu pot să te duc la dînsul pînă nu va ieşi acela”. Deci Proclu era înspăimîntat, nepricepînd cine a intrat la patriarh, pentru că nimeni nu mergea la dînsul, dacă nu-l ducea Proclu şi nu ştia cum că este arătarea Sfîntului Apostol Pavel.

Aşteptînd omul acela prea mult, iarăşi a rugat pe fericitul Proclu ca să vestească despre dînsul pe Sfîntul Ioan. Iar Proclu a răspuns: „Iată, vezi de cîtă vreme aştept să iasă acela care vorbeşte cu dînsul. Dar mă voi duce ca să văd prin crăpătură dacă a încetat a mai vorbi”. Astfel, mergînd şi plecîndu-se, l-a văzut încă vorbind şi iarăşi întorcîndu-se, a mai aşteptat. Apoi, plecîndu-se şi a treia oară, tot aşa i-a văzut. Atunci bărbatul acela a zis către Proclu: „Se cădea, părinte, să nu laşi pe nimeni mai înainte de mine fiindcă sînt într-o mare nevoie, şi în toate zilele aştept moartea”.

Proclu a răspuns: „Să mă crezi, frate, că nu l-am dus eu şi nu mă pricep cine este şi cînd a intrat, căci nici o intrare nu este prin altă parte afară de această uşă. Deci, fii bun şi mai aşteaptă încă puţin”. Astfel vorbind ei, au auzit tocînd de Utrenie şi a zis Proclu către bărbatul acela: „Acum, sculîndu-te, mergi cu pace că patriarhul nu mai vorbeşte cu nimeni şi nu are purtare de grijă de nimic în vremea rugăciunii de noapte, căci toată mintea sa o are pentru rugăciune şi aşa petrece pînă la ziuă, vorbind numai cu Dumnezeu; iar tu vino noaptea viitoare şi te voi duce la dînsul mai înaintea tuturor”.

Sculîndu-se bărbatul acela, cu multă supărare şi cu multe lacrimi s-a dus la casa sa. Apoi, în seara următoare, iarăşi a venit la casa patriarhului şi sculîndu-se Proclu a făcut ca şi mai înainte, deci iarăşi a văzut pe acelaşi apostol grăind la urechea fericitului Ioan şi s-a întors neîndrăznind a întrerupe vorba lor. Apoi, sosind vremea cîntării Utreniei, iarăşi s-a întors bărbatul acela la casa sa plîngînd. Iar Proclu se mira foarte şi nu pricepea cine este cel care intră la patriarh şi cînd şi pe unde intră. Deci a dat făgăduinţa aceasta: ca nici să mănînce, nici să bea, nici să doarmă şi nici să se depărteze de la uşa Fericitului Ioan, pînă cînd nu va duce la dînsul pe omul acela care era în nevoie şi atunci va cunoaşte cine este cel care intră fără ştirea lui.

După obicei, iarăşi a venit bărbatul cel mai dinainte zis. Iar Proclu, ştiind că nu a intrat nimeni la patriarh, a zis către bărbatul acela: „Cu adevărat, stăpîne şi frate, pentru tine nu m-am depărtat din locul acesta; deci acum voi intra şi te voi vesti patriarhului”. Şi îndată, sculîndu-se, s-a apropiat de uşă. Apoi iarăşi a văzut pe Apostol vorbind la urechea patriarhului. Atunci a zis către omul acela: „Mergi, frate, la casa ta şi roagă pe Dumnezeu să-ţi ajute, căci iată, precum văd acesta care vorbeşte cu patriarhul este trimis de Dumnezeu deoarece dînsul intră nevăzut, iar pe uşile acestea nimeni nu a intrat decît numai patriarhul”.

Sculîndu-se omul acela, s-a dus plîngînd, deznădăjduit de ajutor. Dar, făcîndu-se ziuă Fericitul Ioan şi-a adus aminte singur de bărbatul acela şi chemînd pe Proclu, l-a întrebat: „N-a venit nici acum bărbatul acela pe care ţi-am poruncit să-l aduci la mine?” Iar Proclu a răspuns: „Cu adevărat, părinte, iată a treia noapte este de cînd vine aici, şi fiindcă tu vorbeai cu altul, pentru aceea nu am îndrăznit a intra la tine şi a te vesti despre dînsul”.

Iar Sfîntul Ioan a zis: „Cu cine am vorbit, căci n-a fost nimeni la mine în aceste nopţi?” Iar Proclu a spus Sfîntului faţa şi asemănarea celui care i se arăta lui şi cum, plecîndu-se înainte vorbea, şoptindu-i la ureche. Apoi, căutînd Proclu la icoana Sfîntului Apostol Pavel, pe care o avea Sfîntul Ioan pe perete în chilia sa, a zis: „Acesta este cu adevărat acela pe care l-am văzut vorbind cu tine, părinte, că este foarte asemenea lui”.

Atunci au cunoscut că Sfîntul Apostol Pavel se arătase, şi au mulţumit lui Dumnezeu amîndoi: unul, că este povăţuit de Sfîntul Apostol Pavel în taină, cînd scrie; iar acesta, că s-a învrednicit a vedea un vieţuitor ceresc, adică pe Sfîntul Apostol Pavel. Apoi omului aceluia năpăstuit, Sfîntul Ioan i-a dat mînă de ajutor. Iar Fericitul Proclu, prin povăţuirea învăţătorului său şi a părintelui celui duhovnicesc, a Sfîntului Ioan, sporea în fapte bune, arătîndu-se desăvîrşit în viaţa plăcută lui Dumnezeu.

După izgonirea şi mutarea Sfîntului Ioan Gură de Aur, Fericitul Proclu a fost ales episcop în Cizic de către Sisinie, patriarhul cetăţii marelui Constantin. Dar, mergînd la scaunul său, nu a fost primit de clericii de acolo, fiind socotit eretic. Deci, iarăşi s-a întors la Constantinopol şi a petrecut un an. Apoi, murind patriarhul şi moaştele lui fiind încă în biserică, Sfîntul Proclu a fost ales patriarh al cetăţii marelui Constantin, fiind sfinţit în Sfînta şi Marea Joi a mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Luînd scaunul, Proclu păştea bine turma lui Hristos. El a sfătuit pe împăratul Teodosie, fiul lui Arcadie, ca să aducă moaştele Sfîntului Ioan Gură de Aur din Comani la Constantinopol. Pe vremea patriarhiei Sfîntului Proclu s-a făcut cutremur mare de pămînt, în timp de şase luni, încît cădeau multe zidiri mari de piatră, ale cetăţii; biserici şi palate, apoi multe sate şi cetăţi mici le-a înghiţit pămîntul; nişte ostroave au pierit cu totul, izvoare şi rîuri s-au uscat îndată, iar în locurile cele uscate şi fără de apă au izvorît ape. Acel cutremur înfricoşător era pretutindeni, dar mai vîrtos în Bitinia, în Elespont şi în Frigia; iar în Constantinopol căzînd multe zidiri, care erau mai frumoase şi mai tari, împăratul Teodosie cu sora sa Pulheria, cu Prea Sfinţitul Patriarh Proclu şi cu tot poporul, ieşind din cetate, umblau pe cîmpii, făcînd rugăciuni către Dumnezeu cu lacrimi, ca să fie milostiv poporului Său.

Atunci s-a făcut o minune mare. S-a răpit din mijlocul poporului un copil mic care a fost dus în înălţime şi toţi priveau pînă ce nu a mai fost cu putinţă a-l mai vedea înălţîndu-se. Apoi a pogorît după un ceas pe aceeaşi cale, şi a mărturisit copilul acela înaintea împăratului, a patriarhului şi a tot poporul că a auzit îngeri în cer cîntînd astfel: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” După aceea a început tot poporul a cînta această cîntare întreit sfîntă şi a încetat cutremurul. Iar copilul acela îndată şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfintei Irina. Din acea vreme s-a început a se cînta în toată lumea creştină această cîntare întreit sfîntă.

Sfîntul Proclu şezînd pe scaunul patriarhiei douăzeci de ani şi cinci luni, cu pace s-a dus către Domnul.