Sfântul Mitropolit Filip al Moscovei şi al întregii Rusii
Acesta era cel pe care la anul 1566 Ivan cel Groaznic l-a chemat la Moscova pentru a fi aşezat pe scaunul de mitropolit. Nu este exclus că pe evlaviosul egumen să-l fi frapat de la prima vedere şi să-i fi produs o impresie neplăcută modul cum arăta Ţarul. Faţa congestionată, continua agitaţie, scânteia malefică din ochii săi, altădată limpezi, pleşuvia precoce, toate acestea puteau să-1 facă pe încercatul călugăr să-şi dea seama că Ţarul trece printr-o alarmantă criză sufletească şi că este răvăşit de patimi.
Ivan spera să găsească în Filip un sfetnic care să nu aibă nimic de-a face cu boierimea, aflată – credea el – într-o perpetuă stare de răzvrătire, deoarece călugărul stătuse departe de ea, mai întâi prin concepţiile sale şi prin educaţia pe care o primise, apoi prin anii de izolare la Marea Albă.
În concepţia Ţarului, însăşi sfinţenia lui Filip ar fi trebuit să însemne pentru nevrednicii şi corupţii boieri din jurul său o sfidare şi un reproş. Lui Ivan i se părea că, dacă va înmâna cârja arhipăstorească unui asemenea om, va bineplăcea lui Dumnezeu, prin râvna şi bunăvoinţa pe care o arăta Bisericii, găsindu-şi pentru sine un rugător de nădejde şi un duhovnic capabil să-i aducă linişte în suflet, în acelaşi timp era îndreptăţit să creadă că smeritul ascet nu va îndrăzni să se amestece în conducerea statului şi că de bunătatea sa va trage el însuşi foloase, în măsura în care îl va ridica în ochii poporului.
L-a primit pe egumenul de la Soloveţ cu onoruri, i-a vorbit prieteneşte, l-a reţinut la masă, iar în cele din urma i-a spus ca şi-ar dori să-1 vadă în scaunul de mitropolit.
O bună bucată de timp, Filip n-a acceptat să primească acest rang înalt. Ţarul o ţinea una şi bună. în cele din urmă, Filip i-a făcut pe voie, punându-i însă condiţia să desfiinţeze opricinina[1], din cauza căreia i se trăgeau Rusiei atâtea suferinţe.
Ivan a căutat să-i explice că „opricinina” este o necesitate de care nu se pot dispensa nici ţarul, nici ţara, în condiţiile în care toţi complotează împotriva sa. Înalţii ierarhi au reuşit să-1 convingă pe Filip să accepte, supunându-se voinţei mâniosului Ţar, sfătuindu-1 să nu se amestece în treburile curţii şi ale „opricininei”, iar după ce va fi înscăunat, să nu-i treacă prin minte să se retragă, pe motiv că Ţarul n-a desfiinţat „opricinina”. Să se sfătuiască cu el, aşa cum au făcut-o şi mitropoliţii de dinaintea lui.
La 25 iulie 1566, Filip a fost consacrat Mitropolit. La început, lucrurile păreau să meargă bine. Dezmăţul „opricininei” se mai potolise de teama ierarhului ascet. Ţarul îl copleşea cu complimente şi atenţii. Moscova se bucura de liniştea care apăruse o dată cu înscăunarea noului Mitropolit.
În cea de a doua jumătate a anului 1567, „opricinina” a început din nou să ridice capul: prădăciuni, denunţuri, omoruri, jafuri. Întors înfrânt din campania împotriva Lituaniei, Ţarul se afla într-o mare derută, ceea ce i-a făcut pe sceleraţii opricinici să profite de această situaţie. Suspinelor nevinovaţilor le răspundeau cu râsete batjocoritoare şi cu fapte oribile. Suferind de neputinţă şi de tulburări psihice Ivan îi făcea şi pe alţii să sufere, pe măsura acceselor de boală şi furiei sale. Reuşise să-i facă să-şi plece capul pe mulţi dintre boierii cei mai de vază, atât din Moscova, cât şi din alte oraşe: pe unii să-i supună prin tortură, pe alţii făcând să li se rostogolească capetele de pe eşafod, de securea călăului.
Unii au fost ucişi chiar de mâna lui Ivan, nu numai dregătorii ce i se păreau a fi virtual periculoşi, ci şi cetăţeni anonimi, paşnici, nevinovaţi. Oamenii tremurau de groaza acelor tâlhari despre care se ştia că sunt sub protecţia Ţarului şi care nu se mai ruşinau de nimic; disperaţi, se baricadau în case.
Din păcate nu mai era în viaţă Sfântul Ierarh Gherman al Kazanului, „nebiruitul râvnitor întru Domnul”, iar ceilalţi tremurau de frică. Atunci zelosul arhipăstor s-a decis să pornească singur, fără teamă, neajutat de nimeni, la luptă. S-a dus să-l caute pe Ivan şi să-i spună tot ce avea pe suflet, în chiar bârlogul dezmăţului şi fărădelegilor sale, la Alexandrovskaia, unde îşi făcea de obicei veacul.
De atunci insa „opricinicii” nu conteneau sa-1 atate pe Tar impotriva Mitropolitului. Ivan s-a intors la Moscova, iar faradelegile si executiile au continuat. Dregatorii si oamenii de rand au prins a-1 cauta pe ierarh, implorandu-1 cu lacrimi in ochi sa-i apere. Arhipastorul ii mangaia pe nefericiti cu cuvinte din Evanghelie: „Copiii mei – le zicea – Domnul este milostiv! incercarile pe care ni le trimite nu sunt mai grele decat puterea noastra de a le suporta. Nu putem ramane neispititi, dar vai de cei prin care vine ispita! Tot ce ni se intampla este numai din vina pa¬catelor noastre, fiindu-ne noua spre indreptare, iar fericirea nu ne asteapta aici pe pamant, ci in ceruri”.
In Duminica a treia din Sfantul si Marele Post – Duminica Crucii – la 2 martie 1568, Tarul a intrat in catedrala. Era inconjurat de „opricinici”, toti imbracati in straie cernite, purtand pe cap cagule si arme la vedere. Ivan s-a apropiat de locul pe care statea mitropolitul, asteptand sa primeasca binecuvantare. Sfintitul Parinte statea nemiscat, privind tinta la icoana Mantuitorului. „Opricinicii” au racnit catre el:
„- Au nu vezi ca inaintea ta sta imparatul? Da-i binecuvantare, vladico!”
Uitandu-se cu asprime la Ivan, Filip a cuvantat zicandu-i:
„- Dupa cine te vei fi luat, maria ta, imbracandu-te ca un mascarici si batjocorind prin aceasta vrednicia rangului tau? Nici hainele si nici faptele nu te arata a fi tar. La latini si la pagani exista lege si dreptate; in Rusia, dreptate nu e; in toata lumea mila de cel cazut e la mare pret, in Rusia nu exista milosardie nici macar pentru cei drepti si nevinovati. Teme-te, maria ta, de judecata lui Dumnezeu. Gandeste-te cati oameni nevinovati sufera din pricina ta. Noi savarsim aici jertfa cea fara de sange, inaintea lui Dumnezeu, iar afara curge sange crestinesc nevinovat.
Crimele si pradaciunile se fac in numele Tarului.” Vanat de manie, Ivan i-a raspuns, zicandu-i:
„- Filipe! Tu chiar crezi ca vei putea sa-mi schimbi voia? Nu crezi ca ti-ar fi mai de folos sa fii intr-un gand cu mine?
– Daca as face asa, i-a raspuns fara frica sfantul, ce s-ar alege de credinta noastra? Nu-i jelesc pe cei ce au su¬ferit fara vina; ei sunt mucenicii lui Dumnezeu. De sufletul tau ma intristez.”
Nemaifiind in stare sa se stapaneasca, Ioan a inceput sa bata cu carja in podeaua bisericii si sa ameninte cu pedeapsa cumplita:
„- Noua ti-ai gasit tu sa te impotrivesti? Lasa ca vedem noi, cat timp o sa mai fii atat de batos!
– Eu, asemenea tuturor celor de dinaintea mea, nu sunt pe acest pamant decat un biet pribeag – i-a raspuns sfantul -; pentru dreptate sunt gata sa indur orice.”
Furios din cale-afara, Ivan a parasit biserica.
A doua zi, pentru a-l infunda pe omul lui Dumnezeu, i-a adunat, tinandu-i sub aspra straja, pe inaltii dregatori, silin-du-i prin tortura sa spuna ce planuieste in ascuns Filip. L-au pus la cale pe un biet cantaret de strana sa faca o jalba neroada catre Soborul arhiereilor impotriva Mitropolitului.
Pimen, eparhul Novgorodului, gudurandu-se inaintea tarului, a cuvantat in auzul tuturor:
„- Mitropolitul il osandeste pe tar, dar nu se gandeste ca el insusi face marsavii!”
Atunci marturisitorul dreptatii si al adevarului a zis catre Pimen:
„- Tu crezi, iubitule, ca punandu-te bine cu oamenii, vei reusi sa pui mana pe un scaun care nu este al tau? Baga de seama, ca s-ar putea sa-1 pierzi si pe cel pe care stai acum!”
Cantaretul avea sa recunoasca cu lacrimi in ochi ca il clevetise pe mitropolit sub amenintare. Vladica Filip l-a iertat, incredintandu-se pe sine vointei Celui de Sus.
– Imi dau seama – s-a adresat el inaltilor dregatori bisericesti – ca se pune la cale pieirea mea, dar ma intreb pentru ce? Pentru ca nu m-am lingusit fata de nimeni, n-am facut cadouri nimanui si nici ospete n-am incins pentru careva. Orice mi s-ar mai putea intampla, nu voi conteni sa spun adevarul, nu vreau sa-mi port carja arhi-pastoreasca de pomana.
Dandu-si seama ca tarul nu vrea sa-1 mai aiba in preajma sa, s-a mutat din Kremlin la Manastirea Sfantul Nicolae, de pe ulita Nikolskaia.
Tot atat de plin de curaj in a-l demasca pe tar s-a aratat sfantul si in timpul unei procesiuni, la 23 iulie, cand Ivan isi facuse din nou aparitia, inconjurat de „opricinici”, toti imbracati in obisnuitele lor straie. Tarul a aparut chiar in momentul cand urma sa se citeasca Evanghelia, iar sfantul sa rosteasca „Pace tuturor!” Dand cu ochii de un opri-cinic care nu-si scosese acoperamantul de pe cap, mitropolitul i s-a adresat tarului, spunandu-i:
„- Maria ta! Bunii crestini asculta cuvantul lui Dumnezeu cu capetele descoperite; de ce oare unii oameni de-ai tai se tin dupa mahomedani si nu-si scot caciulile de pe cap?”
„- Cine-i acela?” – a intrebat Tarul. Faptasul insa avusese grija sa se descopere, iar cei ce tineau partea aceluia au zis ca nimic nu este adevarat si ca mitropolitul cauta sa atate lumea impotriva tarului. Ivan si-a iesit din fire, a inceput sa-1 improaste pe ierarh cu grele cuvinte de ocara, 1-a facut mincinos, razvratitor, ticalos, jurandu-se ca-i va veni de hac, dandu-i in vileag „crimele”.
Intorcandu-se la Moscova, au cautat sa gaseasca ceva cu care sa-l acuze pe mitropolit, dar le-a fost cu neputinta sa gaseasca si atunci s-au gandit ca ar putea afla martori mincinosi la Solovet. Toti cei de-acolo il considerau insa pe Filip un drept si un sfant. Multi Batrani din manastire au infruntat amenintarile si bataile, ca niste adevarati mucenici, suportand toate chinurile pentru bunul lor pastor, dand marturii despre viata lui curata si despre grija parinteasca pe care a purtat-o obstii. In cele din urma, egumenul Paisie, caruia i s-a fagaduit un scaun de episcop, monahul Zosima si inca vreo cativa care se aratasera nemultumiti de severitatea lui Filip, pe timpul cand le fusese egumen, au consimtit sa depuna marturii mincinoase impotriva ierarhului. La Moscova, egumenul Paisie, in prezenta tarului si a inaltului cler, a avut neobrazarea sa-l invinuiasca pe Filip.
A venit si ziua de 8 noiembrie. De-abia incepuse Liturghia, ca a si navalit in catedrala unul dintre cei mai ticalosi favoriti ai tarului, Basmanov, care a dat citire in auzul tuturor celor de fata actului de acuzare impotriva lui Filip.
A doua zi l-au adus la Kremlin pentru a i se citi sentinta. Acuzat pasamite de vrajitorie si de alte crime, Filip urma sa-si petreaca restul vietii in temnita. Aici avea sa-l intalneasca pe fostul sau ucenic, Paisie, acum egumen la Solovet, care nu s-a rusinat sa cleveteasca impotriva sfintitului sau dascal si indrumator. Sfantul i-a reamintit pe scurt cuvintele Mantuitorului: cine va zice fratelui sau, nebunule, vinovat este sa arda in focul gheenei…
„- Omul culege ceea ce seamana, i-a mai spus Filip. Tine minte ca nu vorbesc de la mine, Mantuitorul o spune. Iar tu, tarule – a cuvantat dreptul arhipastor indreptan-du-se catre Ivan cel Groaznic -, gandeste-te la imparatii care s-au preaslavit prin fapte bune, dar si la cei care au fost supusi asprei si dreptei judecati a lui Dumnezeu.”
Cu o miscare smucita a bratului Ivan a facut semn ca Filip sa fie imbrancit afara. A fost dus indata intr-o chilie umeda si intunecoasa de la Manastirea Bogoiavlenskaia, in care neinfricatul marturisitor al adevarului si al dreptei credinte avea sa ramana legat in lanturi grele, cu gatul prins in obezi, lipsit de hrana. Acolo avea sa-i trimita Ivan capul taiat al iubitului sau nepot, cu porunca de a i se spune intemnitatului: „Dupa cum vezi, iubitei tale rude nu i-au ajutat vrajitoriile tale”. Sfantul s-a ridicat in picioare, a binecuvantat capul retezat, l-a sarutat pe frunte si a rugat ca sangerosul „cadou” sa-i fie inapoiat tarului. Manios la culme, Ivan a poruncit ca intemnitatul sa fie executat indata, dar episcopii, pusi in fata unei situatii nemaiintalnite, fiindca pana atunci nu fusese ucis, astfel niciun intaistatator al Bisericii, l-au implorat pe tar sa crute viata mitropolitului.
Sfantul arhipastor a fost dus de la Manastirea Bogoiavlenskaia la Manastirea Nikolskaia, unde a fost inchis din nou intr-o chilie intunecoasa; din nou i-au pus picioarele in obezi si lanturi grele la maini, legandu-l cu un lant gros de gat. in aceeasi chilie a fost inchis si un urs flamand. A doua zi, tarul insusi s-a dus la temnita, convins ca mucenicul pierise in ghearele ursului, dar cumplita fiara statea linistita intr-un colt al chiliei-temnita.
A trecut aproape un an de cand Sfantul Filip se chinuia in inchisoare. In decembrie 1569, tarul, in fruntea „druji-nei” sale, a intreprins o campanie de „pedepsire” a oraselor Novgorod si Pskov pentru o asa-zisa tradare. Atunci, din porunca lui Ivan, in chilia lui Filip s-a infatisat Ivan Maliuta Skuratov, zicandu-i pasamite cu adanca smerenie: „Stapane sfinte! Am venit sa primesc de la tine binecuvantare pentru maritul tar care pleaca la lupta ca sa-i pedepseasca pe razvratitii din Novgorod”. Sfantul cunostea prea bine adevaratul motiv pentru care venise Maliuta.
Cu trei zile mai devreme se destainuise cuiva, spunan-du-i: „Nevointele mele se apropie de sfarsit!”, si a cerut sa fie impartasit cu Sfintele Taine. Raspunzandu-i ticalosului, i-a zis: „Fa ce vrei, dar sa stii ca darul lui Dumnezeu nu se obtine prin inselaciune”. Spunand aceasta a inceput a se ruga, implorandu-L pe Domnul sa-i primeasca sufletul in pace. Maliuta i-a pus pe fata o perna, tinandu-i-o asa pana cand l-a sufocat, iar mai-marelui manastirii i-a spus in batjocura ca fostul mitropolit murise, fiindca il batuse mangalul la cap, din neglijenta.
Era in ziua de 23 decembrie 1569. In acest chip s-a sfarsit viata pamanteasca a marelui ierarh, care si-a jertfit viata pentru turma sa. Pe firmamentul Bisericii rusesti au stralucit multi ierarhi, dar exista printre ei doar un singur mucenic care si-a dat viata pentru adevar si pentru iubirea de oameni. Slava lui va ramane si nu se va vesteji in veci, asa cum intregi si neputrezite au ramas moastele sale.
Moastele lui au fost incredintate pamantului indata dupa mucenicescul sau sfarsit si chiar in prezenta ucigasu¬lui, intr-un mormant aflat in spatele bisericii manastirii, in anul 1591, ele au fost stramutate de la Tver la manasti¬rea de la Solovet, locul nevointelor monahicesti ale Sfantului Mucenic, dupa ce fusesera gasite pe de-a-ntregul intacte, neputrezite. Ele au fost asezate intr-un mormant pregatit dinainte, in biserica pe care o ctitorise, langa lo¬cul de veci al indrumatorului sau intru viata monahiceasca, calugarul Iona Sanin.
