Lenea

În viaţa spirituală avem de dezrădăcinat două patimi asemănătoare, dar nu identice, şi anume: acedia şi lenea. Le tratăm împreună, deşi le-am putea analiza şi separat.
Acedia sau akedia, este o stare de lene şi de întunecare sufletească, dar şi o stare de dezgust, de aversiune, de oboseală, de abatere, de descurajare, de melancolie, de depresie, de nepăsare, de toropeală, de somnolenţă, de apăsare sufletească şi trupească. S-a constatat că acedia îi încearcă mai ales pe călugării retraşi din viaţa zgomotoasă a lumii. Or fi cazuri când şi credincioşii obişnuiţi sunt cuprinşi de această patimă, dar mai rar. În prima apoftegmă a Patericului se spune că: „Sfântul Avva Antonie şezând odată în pustie, a venit întru „acedie” şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui? Şi sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe cineva ca pe sine şezând şi împletind funie, apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: „Aşa fă şi te mântuieşte!”. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi făcând aşa se mântuia”.
Acedia, starea aceasta de plictis, de lene, de dezgust, de oboseală, de abatere îi poate cuprinde, cu precădere, pe călugării care s-au însingurat pentru o viaţă spirituală aparte.
Dacă patima acediei e o stare sufletească mai complicată, lenea e mai simplu de înţeles. Lenea, ca patimă, îi poate cuprinde pe toţi creştinii: călugări şi mireni. Ea este în general un defect al voinţei, o lipsă de energie fizică şi spirituală care se arată prin dezgustul şi nepăsarea pe care o simte cineva faţă de orice activitate, fie fizică, fie intelectuală.
În „Mărturisirea Ortodoxă” alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă şi aprobată la Iaşi în 1642 de un Sinod panortodox, se spune că lenea este „o răceală şi nepăsare pentru mântuirea veşnică a sufletului, prin care omul se întristează şi se dezgustă de binele ce trebuie să-l facă; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele”. Lenea se opune muncii, adică activităţii făcută cu sforţare şi cu metodă pentru a da naştere la bunuri spirituale şi materiale necesare satisfacerii aspiraţilor noastre trupeşti şi sufleteşti.
În perioada comunistă s-a făcut o propagandă demagogică deşănţată în favoarea muncii. De fapt, sistemul comunist i-a învăţat pe oameni să fie leneşi. N-a stimulat competiţia, nici valorile, ci i-a uniformizat pe oameni întru mediocritate. Din nefericire, de această boală încă nu s-a tămăduit, totalmente, societatea noastră. Foarte mulţi oameni ar dori să fie mai bine în România, dar nu se înjugă la o muncă serioasă pe tărâm spiritual şi material. E nevoie de muncă, de seriozitate pentru a realiza lucruri importante.
În Sfânta Scriptură lenea este înfierată. Înţeleptul Solomon îl îndeamnă pe leneş cu următoarele cuvinte: „Du-te leneşule la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte! Ea, care nu are nici mai mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor, îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi strânge la seceriş mâncare. Sau mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, căci deşi e slabă în putere, e minunată cu iscusinţa. Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău? Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate! Iată vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar. Dar dacă nu vei lenevi, atunci va veni secerişul tău ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine”.
Domnul Iisus Hristos este pedagogul absolut. În Evanghelia de la Matei ne dă o pildă legată de hărnicie: este vorba de pilda talanţilor. Un stăpân le-a împărţit slujitorilor talanţii: unuia i-a dat cinci, altuia doi şi altuia unul. Le-a dat talanţii şi a plecat, poruncindu-le să lucreze cu ei. După un timp, stăpânul s-a întors şi i-a chemat pe cei trei pentru a face bilanţul. Cel care primise cinci talanţi, i-a investit şi a mai câştigat cu ei alţi cinci talanţi şi stăpânul s-a bucurat şi i-a zis: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”. A venit şi cel ce primise doi talanţi şi i-a zis stăpânului: Doi talanţi mi-ai dat, i-am investit şi am mai câştigat doi talanţi cu ei. Şi lui i-a zis stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria domnului tău”. Cel care primise un talant, s-a prezentat în faţa stăpânului şi i-a spus: Ştiam că eşti om aspru, de aceea am înfăşurat talantul tău într-un ştergar şi l-am îngropat. Iată, talantul tău! Auzind stăpânul s-a supărat, şi i-a zis aşa: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi!”
Sfântul Apostol Pavel observă la un moment dat că o parte dintre creştini încep să aibă o atitudine sectară, în sensul că socotind iminentă venirea cea de-a doua a Domnului Iisus Hristos, nu mai munceau. Atunci, supărat fiind pe ei, le-a scris o scrisoare: „Când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor”.
Biserica creştină a propovăduit dintotdeauna sublimitatea muncii. Bărbaţii de seamă ai neamului nostru, crescuţi în cultul muncii, au lăsat rânduri scrise referitoare la muncă, de-o frumuseţe aparte. Vă dau doar un exemplu: Vasile Militaru a închinat muncii un adevărat poem intitulat: „Slavă muncii”.
Muncă rugăciune sfântă,
Sub al cărei tainic har
Cine se avântă cântă,
Şi se-nalţă ca mireasma de tămâie într-un altar.
Slavă ţie
Pe vecie,
Evanghelie curată,
Din al cărei psalm se gustă fericire adevărată!
*
Muncă binefăcătoare, neamul meu îţi ştie harul
Că de veacuri, frânt pe glie,
Sub alean de ciocârlie,
Cu sudoarea, mir pe frunte, ţi se-nchină tot plugarul.
*
Neamul meu cunoaşte taina că, sub cer, numai prin tine
Când cu plânsu-n sita genii
Nu l-au zbuciumat bejenii
A-nţeles ce-i bucuria unor zile de mai-bine.
Şi de-aceea-n revărsatul zorilor de primăvară,
Când cu plugurile ară,
Neamul meu, prin brazde negre, lungi şi late, scrie ţie
Imn de slavă, cu-nţelesuri de nespusă măreţie.
Muncă, fericire vie sau măiastră zeitate,
Ce dezgropi comori într-una şi-ai comori nedezgropate.
Azi, când nu mai vin bejenii peste noi, ca-n vremuri crunte,
Dăruieşte-ne tot harul, ca – prin tine – neamul meu,
Cu sudoarea mir pe frunte,
Sufletul să şi-l înalţe până-n slăvi, la Dumnezeu!

IPS Andrei