Cercetarea Harului dumnezeiesc – Cuviosul Paisie Aghioritul
– Gheronda, cum este lumina nezidită (necreată)?
– De unde să știu eu? Acolo, la colibă am numai o sobă zidită, în care fac foc să mă încălzesc. Iar dacă vreau lumină, aprind o lumânare și văd.
Niciodată să nu ceară cineva lumini sau harisme de la Dumnezeu, ci numai pocăință, care va aduce cu sine smerenia, după care Bunul Dumnezeu îi va da orice va avea nevoie. Odată am mers să-l văd pe părintele David Dionisiatul. Locuia într-o chilie întunecoasă și plină de zdrențe. Era foarte sporit în rugăciune și ajunsese la o înaltă măsură duhovnicească. Mult m-am chinuit să scot ceva de la el. Știi ce înseamnă să vezi lumină în întuneric, fără să ai lumină? Să te afli în mijlocul zdrențelor și să fii în palatele lui Dumnezeu!
”Ca să primești duh, trebuie să dai sânge” (Pateric, Avva Longhin). Când eram în viața de obște, într-un Post Mare, am încercat să pun asta în lucrare. Nu m-am cruțat deloc, ci am tras sfoara până s-a întins cu desăvârșire. Simțeam atâta oboseală, încât cădeam jos pe drum.
Și-L rugam pe Dumnezeu să mă ajute să mă ridic puțin, ca să nu mă vadă oamenii și să spună: ”Iată, călugării cad pe jos de atâta asceză”. Simțeam asta ca pe o mucenicie. Joi, înainte de sâmbăta lui Lazăr, noaptea, în timp ce mă rugam în chilie, am simțit o dulceață și o bucurie negrăită și o lumină m-a inundat. Din ochi îmi curgeau lacrimi și m-a podidit un plâns dulce. Această stare a ținut 20 – 30 de minute și m-a întărit mult, m-a hrănit duhovnicește pentru 10 ani.
Când l-am întrebat pe Bătrânul Petru despre aceasta, el mi-a spus: ”Eu întotdeauna trăiesc astfel de stări dumnezeiești. În acea vreme când mă cercetează Harul dumnezeiesc, inima mi se încălzește în chip dulce de dragostea lui Dumnezeu și o lumină străină mă luminează înlăuntru și în afară; simt că fața mea luminează. Se luminează chiar și chilia mea. Îmi pun atunci fesul pe cap, îmi plec cu smerenie capul și îi spun lui Hristos: ”Hristoase al meu, lovește-mă în inimă cu bastonul milostivirii Tale”. Din multa recunoștință, curg din ochii mei continuu lacrimi dulci și-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Atunci toate se opresc, pentru că-L simt foarte aproape pe Hristos și nu mai pot cere nimic. Se oprește și rugăciunea, iar metanierul nu se mai poate opri.”
– Gheronda, lumina necreată poate fi văzută cu ochii aceștia trupești?
– Dacă veți lăsa micimile voastre, vă voi spune.
– Gheronda, până ce ne vom slobozi de micimile noastre, Sfinția Voastră veți pleca… Faceți-o ca pe o milostenie duhovnicească.
– Când eram la Katunachia, la Chilia Întâmpinării Domnului, într-o după-amiază, după ce am făcut Vecernia cu Doamne Iisuse, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul Maicii Domnului cu metanierul, după care am început să rostesc Rugăciunea lui Iisus. Cu cât o rosteam, cu atât se depărta oboseala și mă simțeam mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, încât nu mai voiam nici să mă culc. Rosteam rugăciunea continuu. În jurul orei unsprezece din noapte, deadată, chilia mea s-a umplut de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, însă nu mă orbea. Mi-am dat seama atunci că și ochii mi s-au ”întărit” ca să pot suferi această strălucire. Câtă vreme am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, eram în altă lume, în cea duhovnicească. Simțeam o bucurie inexplicabilă, iar trupul îmi era foarte ușor, până și greutatea lui îi dispăruse. Noime dumnezeiești îmi treceau în grabă prin minte ca niște întrebări și răspunsuri. Nu aveam subiecte de întrebat, însă mă gândeam și în același timp primeam și răspunsul. Răspunsurile erau exprimate în cuvinte omenești, însă cuprindeau în ele și teologie, pentru că erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât de le-ar fi scris cineva, ar fi alcătuit un alt Everghetinos. Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate în jurul meu mi se păreau întunecate. Am ieșit afară și era noaptea. ”Cât e ceasul? Încă nu s-a luminat de ziuă?”, l-am întrebat pe un monah ce trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a raspuns cu nedumerire: ”Ce-ai spus Părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat în sinea mea și am intrat înăutru. M-am uitat la ceas și numai atunci am conștientizat ce se întâmplase. Mi se părea că soarele abia luminează, ca și cum ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul care trece brusc de la o lumină puternică, la întuneric; atât de mare era deosebirea. După ce s-a sfârșit această stare dumnezeiască, m-am reîntors la starea firească, omenească, și am început să-mi fac programul de fiecare zi. Am făcut puțin lucru de mână, am făcut slujba ceasurilor cu Doamne Iisuse, apoi la ceasul al nouălea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care, când se Scarpină, când paște, când cască gura și-mi spuneam în sinea mea: ”Ia te uită cu ce mă ocup! Atâția ani i-am petrecut așa?”. Până după-amiază am avut o astfel de bucurie, încât nu simțeam nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică a fost acea stare! Toată ziua aceea am văzut ca prin ceață; abia îmi puteam face treburile. Și era vară, și soarele strălucea. Începând cu a doua zi am început să văd lucrurile normal. Am făcut același titpic, însă nu mă mai simțeam așa, ca un animal. Cu ce lucruri lipsite de importanță ne petrecem timpul și ce pierdem! De aceea atunci când văd lucruri de nimic, netrebnice, mult mă mâhnesc.
Fragment extras de din cartea: ”Despre rugăciune”, de Cuviosul Paisie Aghioritul, pag. 231-234, Editura Evanghelismos, București, 2013.
Adaptat de Cvasniuc Tatiana.