Începând din această duminică în fiecare biserică se cântă o cântare ce umileşte inimile şi sufletele noastre îndreptându-ne către Dumnezeu. „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă…” Este perioada în care fiecare creştin ortodox începe a medita la mulţimea faptelor celor rele, de care trebuie să se cureţe pe parcursul Postului Mare. Este perioada în care omul nu doar se întâlneşte cu Dumnezeu ci şi suferă împreună cu El pe cruce, în Grădina Ghetsimani, în curtea lui Ponţiu Pilat.
Între toate discuţiile care s-au dus de-a lungul timpului, este sau nu liber omul, e răspunzător sau nu în faţa păcatului, sau nu e decât un rob al mediului în care trăieşte, cât de frumoase sunt cuvintele Mântuitorului pentru creştinul ortodox, cât de frumos şi de dulce sună acestea din paginile Sfintei Scripturi.
Sfânta Evanghelie reuneşte în sine înţelesul despre păcat şi despre mântuire, despre vină şi libertate, ea trezeşte în om conştiinţa păcatului, dar anume de aici ia naştere, se trezeşte şi se descătuşează conştiinţa fiecăruia din robia păcatului. Recunoaşterea păcatului din noi este primul pas, dar acesta este cel mai greu în calea mântuirii. Chiar şi cei mai mari înţelepţi au făcut greu acest pas. Doar este vorba nu numai de a recunoaşte în sine starea păcătoasă în care ne aflăm, sau de a recunoaşte că păcatul există. Pentru aşa ceva nu este nevoie de mare efort, mai ales că nu sunt chiar mulţi acei care se consideră fără de păcat. Nu, nicidecum aceasta nu înseamnă încă pocăinţă, mărturisire a păcatelor. Şi nici de cum nu putem afirma că omul este conştient de păcatele sale şi de gravitatea lor atunci câd cineva discută pur şi simplu despre ele, sau se recunosc pe sine mari păcătoşi, doar cu măiestria cuvântului. Cu sincera recunoaştere a păcatului vin neapărat în strânsă legătură şi lacrimile de pocăinţă, de umilinţă în faţa Creatorului. Cea mai sinceră mărturisire a păcatelor o găsim anume printre acei oameni, la memoria cărora omenirea sa adresat totdeauna cu o cinste şi cu un respect deosebit. De pe buzele lor s-au rupt cele mai mari strigăte de pocăinţă. În acest sens să ne aducem aminte de împăratul David, de Sfântul Apostol Pavel, de Fericitul Augustin. Sufletele lor se tânguiau sub greutatea păcatului şi fără a căuta îndreptăţiri în faţa lui Dumnezeu, ei strigau la Stăpânul cu conştiinţa clară a nevredniciei lor. Cei mai mulţumiţi de sine rămân însă oamenii uşuratici, superficiali, cu conştiinţa întunecată. Anume oamenii aceştia, înaintea lui Dumnezeu totdeauna caută îndreptăţiri faţă de păcatele sale.
Primul pas în calea pocăinţei constă în a recunoaşte sincer şi clar toatea păcatele şi slăbiciunile noastre. De a le recunoaşte fără nici o încercare de a ne îndreptăţi. Dar pentru aceasta este nevoie de timp şi de singurătate. Un om înţelept înţelege foarte bine cât de greu este să fii sincer cu tine însuşi. Des noi ducem în eroare pe cei din jurul nostru referitor la persoana noastră, dar şi mai des noi ne minţim pe noi înşine. Iar recunoaşterea păcatelor noastre constă anume în a rupe de pe faţa noastră acea muşama, care acoperă minţirea de sine din sufletul nostru. De aici ia naştere şi pocăinţa sinceră, tendinţa de a ne curăţi, care este izvorul cel de viaţă dătător al sufletelor noastre.
