Despre nevoințele duhovnicești și pericolele de la vârsta maturității
Sfântul Serafim de Sarov
Nu trebuie să te dedai la nevoințe care sunt mai presus de puterile tale, ci să te străduiești încât prietenul nostru, trupul, să rămână credincios și în stare să contribuie la întărirea virtuților.
Să umbli pe calea de mijloc: Să nu te abați nici la dreapta, nici la stânga (Proverbe 4,27). Duhului să-i dai cele duhovnicești, iar trupului cele trupești, adică cele necesare pentru întreținerea acestei vieți trecătoare, după cuvântul Domnului: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21)
Să fii îngăduitor cu sinele tău. Să nu-i ceri mai mult decât poate. Să rabzi slăbiciunile tale, așa cum răbdăm slăbiciunile aproapelui nostru. Dar să nu te cuprindă moleșeala, ci să te îndrepți mereu spre mai bine.
Dacă ai mâncat mult sau ai cedat în fața vreunei slăbiciuni, nu te tulbura, nu adăuga o rană lângă altă rană. Ia-o cu curaj pe drumul îndreptării și străduiește-te să-ți păstrezi pacea sufletească.
Dacă trupul s-a istovit de trudă sau de boală, să-l întărești cu somn, hrană și apă pe măsură.
Orice izbândă a noastră în asceză trebuie s-o atribuim Domnului și să spunem cu Profetul: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9)
Când omul ajunge la vârsta de treizeci și cinci de ani, adică la jumătatea perioadei vieții pământești, are nevoie de mari nevoințe pentru a se menține pe calea dreaptă. Mulți la vârsta aceasta se abat și se întorc la dorințele lor păcătoase. „Mulți au adunat multe în tinerețea lor, mărturisește Vasile cel Mare. Însă la jumătatea vieții n-au îndurat furtuna pe care au ridicat-o împotriva lor duhurile viclene, și le-au pierdut pe toate”.
Așadar, pentru a nu fi loviți de o asemenea catastrofă, să fim cu luare aminte la sinele nostru, după cuvântul lui Isaac Sirul: „Trebuie să ne trăim viața ca și când ne-am afla pe o balanță”.
