Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, si vino de-Mi urmeaza Mie.

În măsura în care fiecare Liturghie îşi înţelege şi îşi asimilează textul Evangheliei citite, în acea măsură Liturghia se împlineşte. Altfel nu este decât o repetare nesfârşită de mii de ani a unui ceremonial mecanicist; nimeni nu pricepe nimic şi mai ales nu se schimbă nimeni cu nimic. De aceea oricând veţi merge la biserică, mergeţi la Evanghelie. Evanghelia este Biserica, nouă în fiecare zi. De aceea nu se pune aceiaşi Evanghelie în fiecare zi şi pune în fiecare zi altă Evanghelie.

Evanghelia de astăzi este esenţială pentru creştinism. Dovada că nu a fost înţeleasă: nu a înţeles nici tânărul, dar nu a înţeles nimeni; căci am ajuns unde suntem.. Mai recunoaşte cineva pe Hristos în lumea lui Hristos?! Ne pare rău, dar nu…De ce, unde s-a greşit?

În primul rând, trebuie să reţinem un anumit punct din Evanghelie. Este firească neliniştea tânărului bogat, dar nu a ştiut cât este de profundă. El a crezut că este unul dintre cei care cu adevărat caută altceva. Prin anii ’60, a apărut mişcarea hippy şi a apărut în sânul celei mai bogate societăţi a vremii, societatea englezească; Anglia, de 4-5 sute de ani deţine vârful  bunăstării în Europa; dovadă că a reuşit să îmbogăţească şi America tot Anglia; partea de nord este partea bogată, pentru că a aparţinut englezilor; partea de sud aparţinând spaniolilor şi portughezilor nu a fost atât de bogată şi nici nu este; în sânul acestei societăţi, care avea tot ce-i trebuia, apare neliniştea tânărului din Evanghelia de astăzi. Abia la vârf poate să înceapă adevărata nelinişte; abia acolo se poate pune adevărata întrebare; de acolo în sus, poate să înceapă altceva. Şi acei tineri hippy care au rupt-o cu bunăstarea în care se născuseră şi pe care o aveau venită din generaţii nesfârşite, acei tineri au avut această putere să se rupă de un trecut; să iasă dintr-un dat; nu era al lor, nu îi reprezenta, pentru că ei nu participaseră acolo cu nimic. Ei vroiau să fie ei înşişi.

Aşa cum tânărul de astăzi, era foarte bogat dar simţea că îi lipseşte ceva: lipsea el. El nu era, el era depăşit de datul care venise până la el. Deci reuşeşte să se desprindă, măcar intenţional; intenţia lui a fost bună. Şi vine la Iisus să Îl întrebe. Din nou este bine, căci putea să se ducă la un om de talia lui, la un rabin cel puţin la fel de bogat ca şi el. Totuşi el intuieşte că dacă este vorba de altceva, cu totul deosebit, acela era Iisus, Care nu semăna cu nimic din tot ce exista atunci şi totuşi semăna cu toţi. Semăna cu absolut toţi; şi cu  bogaţii şi cu săracii şi cu păcătoşii şi cu drepţii.

El, Iisus, comunica, avea o legătură tainică, de suflet, cu toată gama existenţială a vremii. Iisus era un om între oameni. Tânărul se duce la el şi a ales bine. În altă lume, astfel de oameni cu aşa întrebări se duceau şi se adresau oracolelor. Tânărul acesta merge şi pune întrebarea unde trebuie. La un om, dar care avea altceva decât ce aveau toţi, avea tot, dar parcă ceva acolo exista într-un deasupra..Şi îi pune întrebarea bună. Mântuitorul îl avertizează asupra unei exagerări; El a tăiat pornirea noastră de linguşire, de aplaudare. ,,Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu’’. El nu făcea exces de modestie. El trimitea mereu la realitate.

Iisus nu nega bunătatea Lui, ci trimitea la bunătatea tuturor. Nimeni nu este bun, dar nimeni nu este numai rău. În momentul în care izolezi pe un singur om şi spui că acela este bun, înseamnă că toţi ceilalţi sunt răi. Şi să ne ferim să privim pe un om ca fiind numai rău, pentru că l-ai ucis atunci…Şi nici să îi spui cuiva că este numai bun, pentru că, de fapt, minţi tu;căci ştii că nu îl iubeşti la nivelul acela; în momentul în care se va dovedi că nu este bun ce vei face, îl vei urî? De aceea este bine să nu îţi faci idoli vii…să-i lăsăm pe undeva, în ambele posibilităţi de trecere.

Tânărul pune deci această întrebare: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?” Bună adresare, bună adresă dar răspunsul este mai complicat puţin şi Mântuitorul o ia progresiv, întrebându-l de porunci. El răspunde că nu numai că le ştie, dar le-a împlinit. Avem aici un caz destul de interesant: este cazul Legii vechi. Omul acesta era un reprezentant ideal al Legii vechi. Nu lipsea nimic de acolo, nici trupeşte, nici social, nici spiritual. Spiritualitatea vremii la el era la nivelul optim. Mântuitorul îi spune: ,,Dacă vrei să fii desăvârşit…’’Ori el era desăvârşit; avea tot ce îi trebuie, fusese un om corect, împlinise poruncile, era desăvârşit. Care desăvârşire urmează acum? El era desăvârşit în Legea lui Dumnezeu. El cinsteşte pe Dumnezeu.

De aici încolo începe Hristos. De unde? De la limita religiozităţii celei mai înalte a lumii din toate timpurile. Mântuitorul vine în religiozitatea perfectă a poporului ales, a poporului Revelaţiei. Poporul acela împlinise ad literam, o lege dată de Dumnezeu lui. Ce ajunsese el cu desăvârşirea aceea o ştim foarte bine. Cu acea desăvârşire, pe calea lui Dumnezeu ucideau tot omul care nu era în acea desăvârşire. Inclusiv pe Iisus, pe care comparându-L cu desăvârşirea lor religioasă, dumnezeiască, L-au găsit hulitor, ca om. ,,Om fiind, te faci pe Tine Fiu al lui Dumnezeu’’. Noi Îl ştim pe Dumnezeu, noi care I-am păzit poruncile şi care am fost omorâţi când le-am călcat. Ei împliniseră cu toată măsura această poruncă dumnezeiască. Ce lipsea însă de acolo? Lipsea omul. Ei ucideau pe om pentru Dumnezeu. Să le fi poruncit lor Dumnezeu aşa ceva?

Aici vine Mântuitorul şi aşază lucrurile la mijloc, între Dumnezeu şi om. Îl aduce pe Dumnezeu la oameni şi îi ridică pe oameni cu adevărat, până la Dumnezeul bun. Nu la Dumnezeul straşnic, neiertător, care ucidea orice mişcare – cel puţin aşa înţelegeau ei – căci Dumnezeu nu le spusese asta.

Şi atunci Mântuitorul spune aşa: ,,Vinde tot ce ai şi vino şi-Mi urmează Mie’’. În primul rând de ce să vândă? Bogăţia aceea era rea? Nu era rea, dar îi putea face concurenţă lui Dumnezeu. ,,În pântecele plin nu stă frica de Dumnezeu’’. Să ne gândim că tare suntem aproape de Dumnezeu, în Postul Paştelui, până în ziua de Paşti; pentru că postim, toate sunt uşoare; şi sufletul în noi este uşor; dar cum am umplut pântecele în ziua de Paşti sau de Crăciun, Dumnezeu nu mai are loc, suntem grei, mintea s-a înceţoşat şi…dormim. De aceea bogăţia nu este rea, dar este în plus pentru un anumit drum. Aşa cum o corabie ca să poată pluti pe valuri înalte, e nevoie să fie aruncat balastul, în anumite situaţii, la fel este şi pentru cel care pluteşte pe oceanul minunat al spiritualităţii divine şi vrea să se înalţe, trebuie să-şi creeze condiţia zborului…

Dar până aici nu este nimic deosebit faţă de învăţăturile tuturor maeştrilor vremurilor, ale filozofilor…suntem în limitele normale şi minunate ale legii omeneşti. Abia acum se punctează specificul unic al creştinismului: ,,Vino şi-Mi urmează Mie!’’Toţi creştinii după Hristos, cu excepţia câtorva veacuri, s-au dus oriunde, au urmat înălţimi şi căi de mare excepţie. Însă  niciunul nu a rămas cu Hristos. Toţi au spus că este prea puţin Iisus, şi prin nevoinţe uimitoare au trecut de El…Iisus care mânca cu păcătoşii, cu vameşii, cu leproşii, cu senatorii, cu învăţătorii de Lege, nu părea excepţional. Or, majoritatea creştinilor râvnitori au vrut să fie mult mai mult. Şi nu au lipsit niciodată astfel de extreme. De ce nu trimite Iisus la ele? Ioan Botezătorul era foarte aproape de El; şi el nu a avut viaţă omenească normală, ci numai excepţională; de aceea el era înger în trup. Şi Ilie Tesviteanul era la fel, era de o înălţime dumnezeiască…dar înjunghie cu mâna lui 450 de preoţi, de oameni…De ce? Tocmai pentru că el era prea sus ca să nu dispreţuiască pe oameni. Iisus nu a înjunghiat pe nimeni, nici chiar pe cei care L-au înjunghiat. De aceea măsura este El. Pentru că se poate ucide şi în sus şi în jos. Putem ajunge neoameni, indiferent în ce direcţie o luăm, trecând pe lângă om…Ori de câte ori vom trece pe lângă om, am omorât omul. Preotul şi levitul, în numele lui Dumnezeu, căutându-L pe Dumnezeu, trec înainte spre Dumnezeu şi lasă pe cel căzut, aproape mort, în urmă, în moarte. De ce? Pentru că noi nu avem nevoie de om, noi căutăm pe Dumnezeu. Oare?

Iată că Mântuitorul nu trimite altundeva aici, în această Evanghelie, care este hotărâtoare pentru creştinism. Creştinismul nu a ajuns unde trebuie, şi aceasta pentru că nu a înţeles aceste câteva cuvinte spuse de Mântuitorul. ,,Urmează-Mi Mie’’. Mie, care Sunt, concret, care sunt iubire, care sunt în faţa ta, căruia nu-mi lipseşte nimic, dar nici nu-mi prisoseşte. Căci Iisus nu avea nimic în plus, dar nu I-a lipsit ceva. Şi noi dacă am şti cine suntem, nu am avea nevoie să îngrămădim lucruri inutile, bogăţii ale nimănui, în jurul nostru şi chiar că nu ne-ar lipsi nimic. Care este bogăţia omului? Este omul. Cel de la scăldătoarea Vitezda îi spune Mântuitorului ceea ce cu adevărat constituie tragedia noastră: ,,N-am om’’.

Şi pentru că Dumnezeu ştie ce-i trebuie omului, I s-a dăruit lui în Iisus, ca om. Că dacă ai Dumnezeu, dar nu ai om, eşti un monstru, fie el şi al sfinţeniei…Şi cel mai rău demon este cel al sfinţeniei. Lucifer, care este prima cădere înainte de căderea umană, şi el a fost un sfânt, cel mai mare după Dumnezeu, era cea mai sfântă fiinţă din univers. Dar pe el l-a dărâmat demonul sfinţeniei. Nu exagerăm. În numele sfinţeniei s-au făcut toate războaiele, de după Hristos, până astăzi. (În Apus a existat războiul de o sută de ani, de 30 de ani apoi, între hughenoţi şi catolici, în numele sfinţeniei.ş.a.)

De aceea Mântuitorul nu trimite dincolo de om: ,,Vino şi-Mi urmează Mie’’. Cum să Îl urmăm pe Iisus? Să fim ca El. Cum a fost El? Era minunat, era plăcut, era blând, era înţelept, era viu. Nu L-a durut nimic, niciodată, nu a fost bolnav. Dacă L-am urma pe Iisus nu am fi bolnavi niciodată. El nu putea să fie bolnav, pentru că boala este consecinţa răului, a păcatului. Iisus nu avea păcat, de aceea nu avea boală. Avea suferinţă, dar nu a Lui, pe a noastră o avea. Am luat noi asupra noastră, vreodată, suferinţa celuilalt? L-am compătimit, cel mult. Cum poţi să salvezi un om din păcatul lui dacă îl condamni şi tu?! Şi noi asta facem. Îi judecăm pe oameni, pe tot omul îl judecăm pentru păcat. Când te doare păcatul celuilalt? Când celălalt este copilul tău. În clipa aceea, mai mult tu eşti în păcatul acela şi suferi mai mult decât el. Abia de acolo începe mântuirea lui, prin tine, şi prin tine mai departe la Iisus, care a luat asupra Lui şi cu adevărat, toate păcatele noastre.

De aceea trimiterea reală, concret mântuitoare nu ideatică, ESTE IISUS HRISTOS. De aceea sunt organizaţii care trimit la Dumnezeu, la Marele Arhitect, trimit foarte departe şi foarte adânc dar niciodată la Hristos. Trimit la orice numai la Iisus Hristos şi crucea Lui, nu. Trimit la altceva mult mai select, mai elevat şi crâncen, cu îndârjire, dar nu la IISUS. Cel mai periculos lucru pentru creştini, dovadă că am ajuns unde am ajuns, este un Dumnezeu fără om. Acela nu este Hristos.

Singurul Dumnezeu adevărat este Cel Care a fost şi este Singurul Om adevărat. ,,Numai Dumnezeu putea să fie atât de uman’’(Leonardo B). Evanghelia de azi ne cheamă la om, fiindcă pe aici se ajunge la ,,Dumnezeul bun’’al Evangheliei.

Să ne ajute Dumnezeu să îl găsim pe om. Şi când l-am găsit pe om, L-am găsit pe Dumnezeu. Spune Sf.Teofil al Antiohiei, păgânului Autolic, care îi cere: ,,Arată-mi pe Dumnezeu!’’ şi Sf.Teofil îi spune: ,,Arată-mi omul din tine şi ţi-L voi arăta pe Dumnezeu’’.

Căutaţi omul şi din afară dar mai înainte dinlăuntru. Dacă îl găsiţi aici, cu adevărat veţi vedea că a apărut imediat ,,Dumnezeu la fereastra sufletului nostru’’(M.Sorescu).