Timpul. În permanenta întâlnesc oameni care spun: “Nu am timp“; iar raspunsul meu a fost urmatorul: “Câte minute ai creat tu în univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cât ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum spunea fariseul în Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, în care sa se vada ca încerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.“
Neobisnuinta cu rugaciunea. Omul e învatat sa se închine din rutina. E învatat sa zica din fuga “Doam ne-ajuta!“, indiferent ca e la furat, la serviciu sau într-o calatorie. El îsi atribuie acea rugaciune scurta, “Doamne, ajuta-ma sa reusesc…“, si prin asta crede ca a spus tot.
Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Înca nu exista la îndemâna credinciosilor acel material pedagogic, desi librariile si bibliotecile sunt pline de carte religioasa, care sa fie pe învatatura sau pe mintea crestinului, ca un abecedar al dreptei credinte cum sunt cartuliile alea, zece sau unsprezece ale parintelui Cleopa care da diferite pilde practice. Adica niste abecedare de credinta. Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea ce înseamna legatura între om si Dumnezeu prin rugaciune, ce înseamna comunicarea cu Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma în plus în codul penal sau în codul civil. Cum m-a întrebat odata o doamna “Dar de ce tocmai douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?“ Si i-am zis: “Daca vrei, repeta-l de doua ori!“. Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le întâlnim în bisericile de parohie, când, pentru pacatele spovedite, preotul, în loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire, un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfânt ajutator, un Canon de pocainta sau al Îngerului pazitor, el îi spune sa aprinda câteva lumânari, sa cumpere câteva prescuri ori îi zice: “Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit…“ – Si daca totusi credinciosul face ce a zis parintele, cumpara numarul de lumânari, unde se ajunge? – Se ajunge la acea rutina sau nepasare spirituala în care crestinul nu mai este implicat sau nu mai este îngradit si fortat de a intra pe cararea rugaciunii. – Putem considera ca un astfel de crestin merge pe calea mântuirii? – Nu stiu daca mai e pe calea mântuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntam acum, în secolul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajungând sa traim în biserica noastra ortodoxa o atmosfera de magazin, în care tranzactia preot-pomelnic-prescura-lumânare sau tranzactia “închide-te si deschide-te usa de altar“ este echivalenta cu rândul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul si am plecat. Parintele Staniloae consemna acest lucru si spunea clar: “Este mare greseala ca biserica a alunecat în comertul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preturi ale ctitoriilor, ale pomenirii mortilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugaciune, ci este dirijat spre un formalism în care el, daca si-a facut datoria si a platit, a si rezolvat problema“. Trebuie cultivat spiritul crestin în care omul sa înteleaga ca nu banii sau lumânarile atasate unui pomelnic îi împlinesc cererea de folos, ci rugaciunile pe care crestinul trebuie sa le savârseasca în casa lui si astfel sa ajute si el la propria zidire spirituala si la împlinirea cererii. Spunea si un sfânt parinte: “Daca o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseste la nimic daca eu personal nu ma rog. Asa cum o mie de draci nu pot sa-l duca pe om în ispita daca el se roaga si Dumnezeu sta lânga el în rugaciunea lui“. – As vrea sa dezvoltati aceasta idee… – Da. Iata o mica istorioara din Pateric, în care un calugar care citea la Psaltire a auzit deodata o voce care a spus: “Am sa dau buzna peste tine si am sa te strâng de gât, închide Psaltirea.“ Si el a întrebat: “Dar cine esti?“ “Satana.“ Atunci calugarul, frumos, a lasat Psaltirea, a pus umarul în usa si a început sa tina usa ca sa nu intre Satana la el si sa-l strânga de gât. În clipa în care calugarul s-a simtit atins pe umar, a strigat cât a putut: “Doamne, nu ma lasa, ajuta-ma!“ Si-n urmatoareul moment s-a auzit glasul lui Hristos: “M-ai strigat, te-am ascultat, sunt aici, ce doresti?“ “Pai, de ce l-ai lasat pâna acum sa ma chinuiasca?“ “De-abia acum M-ai chemat în ajutor…“ Este vorba de acel formalism de a citi rugaciunea din obisnuinta. Omul îsi face o mica datorie sau un mic ritual care, la urma-urmei, nu se mai cheama rugaciune, ci ritual religios, asa cum aprindem tamâie si tamâiem la mormânt sau aprindem duminica o lumânare… – Cum ajung crestinii sa constientizeze puterea rugaciunii? – Datoria principala a Bisericii lui Hristos este sa comunice cu credinciosii pe mai multe cai. La amvonul bisericii întotdeauna va trebui sa existe un preot linistit si binevoitor, care sa stea si sa asculte pe fie care om si sa încerce, prin tact duhovnicesc, sa-l atraga pe crestin în cursa spre rugaciune, dupa cuvântul Apostolului Pavel: “Numai cine lupta dupa regula jo cului primeste cununa“. Tot în biserica ar trebui sa existe o armonie absoluta care sa-i creeze omului cadrul pentru rugaciune. Si anume: în strana unde se citeste sau se cânta trebu ie sa se tina seama de acel cuvânt al sfântului Teodor Studitul care spunea asa: “Canonarhul sa fie atent la ceea ce se rânduieste de citit, cititorul sa citeasca clar, tare, intonat, cu atentie, nici cu repeziciune, nici cu graba, nici prea încet. 
Cântaretul sa cânte dulce, suav si placut, ca sa atinga inima omului. Iar cel care rosteste ectenia, clericul sau preotul, trebuie sa spuna vorbele calm si cu rabdare, pe întelesul tuturor, ca sa stârneasca duhul evlaviei. Si atunci inima omului se încalzeste spre rugaciune“. Nu întotdeauna o cuvântare extraordinar de bogata în cuvinte teologice sofisticate, fraze pompoase sau pline de esenta dogmatica, va reusi sa-l convinga pe crestin de puterea rugaciunii. Îl vor convinge mai mult învatatura pedagogica si morala, din practica de zi cu zi, sau citirea Patericului, a Vietilor Sfintilor, în care modelul absolut si concret sa stârneasca evlavia în sufletul credinciosilor, suflet care, când ajunge în biserica, este fie un pamânt pietros, fie un pamânt bun. Roada sau samânta adusa trebuie sa fie bogata, pentru ca nu sunt putini cei care încep si nu sunt multi cei care sfârsesc. Adica, ce se întâmpla? Crestinii care nu se roaga n-au înteles niciodata Ortodoxia. Ortodoxia este religia care nu ofera nimic altceva de cât mântuirea, prin harisma Duhului Sfânt, care este achizitionata (folosim termeni comerciali) de credincios prin silinta la unirea cu Dumnezeu atât pe calea rationala, a rugaciunii sau a cuvintelor, cât si pe calea faptelor bune, adica a trairii unei vieti de model autentic. Inclusiv mersul pe strada se cheama rugaciune, la fel dormitul decent, statul la masa, dialogul dintre prieteni si chiar straini se cheama rugaciune si, daca vreti, citirea unei carti sau audierea unei emisiuni, daca este facuta spre zidirea sufleteasca sau spre slava lui Dumnezeu, se cheama tot rugaciune. Trebuie facuta o distinctie a rugaciunii, pentru ca un crestin sa înteleaga diferitele forme ale rugaciunii. Rugaciunea are o forma traita, în care cugeti la Dumnezeu; învatatura asta o gasim si la Sfântul Teofan Zavorâtul care arata clar: crestinul trebuie sa aiba o pravila scurta, concreta, coerenta si, în acelasi timp, permanenta. – Totusi multi crestini nu au o astfel de pravila… – Crestinii care nu au o asemenea pravila trebuie sa se îngrijeasca sa fie pusi în rânduiala spirituala de catre duhovnicul lor. Prima treapta în urcusul rugaciunii nu se face neaparat la biserica, ci se face în familie. Prima rugaciune vine din sânul familiei. Iar daca la baza familiei sta învatatura rugaciunii sau învatatura crestina, atunci viitoarea generatie se va obisnui cu acest cuvânt, “rugaciune“, îl va trai nu prin auzire, ci prin vedere. Si daca cititi viata parintelui Cleopa sau a parintelui Paisie Olaru veti vedea ca au provenit din familii unde parintii îi puneau dimineata pe copii la rugaciune, îi spalau, îi închinau, îi puneau la masa, apoi îi trimiteau la scoala sau la treburile câmpului, învatându-i de mititei sa cultive rugaciunea.
Urmează.
