Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti o mare dramă. Un om bogat care toată viaţa lui a petrecut „în porfiră şi în vison” ajunge, în lumea cealaltă, să se chinuiască în iad. Iar un sărac, pe nume Lazăr care a petrecut în lipsuri, râvnind la fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului, a ajuns în „sânul lui Avraam”. Drama este cu atât mai mare cu cât, din focul iadului, bogatul vede pe Lazăr petrecând cu patriarhul Avraam (probabil, pentru prima oară are ochi şi pentru el). Şi, avem cu toţii neplăcuta surpriză să vedem că bogatul – care, de astă dată manifestă „bun simţ”, a învăţat între timp să se şi roage, el care ştia doar să mănânce, să bea şi, eventual să dispreţuiască pe săracul Lazăr de la poartă — adresează două rugăminţi dreptului Avraam şi niciuna din acestea nu-i este ascultată. Întâia rugăminte:
„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Ce i-a răspuns Avraam?
„Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atât pedeapsa cât şi fericirea din viaţa viitoare sunt veşnice şi definitive, căci e cu neputinţă să se mai treacă de la una la alta.
A doua rugăminte a bogatului este:
„Rogu-Te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!”
Dreptul Avraam, însă, respinge şi această rugăminte:
„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” şi s-ar duce să le spună.
Iată de ce spun că evanghelia de astăzi este o mare dramă! Se poate ajunge din fericirea aceasta pământească, atât cât este ea — pentru unii mai puţină, pentru alţii mai multă — în iad. Şi tragedia este cu atât mai mare cu cât starea de dincolo va fi definitivă şi veşnică. Până la Judecata Universală, rugăciunile Bisericii pentru cei morţi încă mai pot ajuta celor care au luptat câtuşi de puţin pentru mântuire, dar nu mai pot schimba substanţial starea celor care s-au dus cu totul nepregătiţi. Starea acestora din urmă, chiar dacă ne doare şi nu ne place să o auzim, este definitivă, căci, cred că fiecăruia dintre noi, omeneşte gândind, ne-ar fi plăcut ca Avraam să fi fost mai milostiv astăzi cu bogatul şi să nu-i respingă rugăminţile. Să-l fi lăsat, adică, pe Lazăr, să potolească fie şi pentru o clipă chinurile aceluia şi să-i fi îngăduit să meargă pe pământ ca să „trezească” pe mulţi prin relatarea chinurilor bogatului.
Niciuna, însă, dintre rugăminţile bogatului, nu au mai putut fi ascultate. De ce? Întâi, pentru că iadul este veşnic şi definitiv. Iar al doilea, pentru că nimeni nu ne poate ajuta dacă nu vom înţelege că trebuie să ne ajutăm singuri.
Poate să vină tot „raiul” aici pe pământ!… Toţi sfinţii să vină şi să ne „sâcâie” cu mărturiile lor din lumea cealaltă — ne încredinţează evanghelia de astăzi — dacă nu vom asculta de cuvântul proorocilor, al învăţătorilor, al lui Hristos (noul Moise) şi al Evangheliei Sale, dacă nu vom înţelege că mântuirea ţine de noi şi nu vine din afară, la nimic nu foloseşte. Nu poate nimeni să ne forţeze să pricepem că viaţa de dincolo nu este joacă, de vreme ce nu vrem noi înşine să înţelegem aceasta. De aceea Avraam a fost atât de categoric. Dumnezeu n-a glumit cu noi, spunându-ne: „Vedeţi că există iad veşnic!”, pentru ca în viaţa de dincolo să zică: „Ştiţi ce, de fapt nu este iad, dar v-am păcălit ca să vă străduiţi mai mult”. Ne-ar fi plăcut, poate, să fie aşa! Ne-ar fi plăcut ca Dumnezeu să nu-şi ţină cuvântul, să fi glumit sau să fi procedat cu noi pedagogic! Dar Dumnezeu nu minte şi nici nu glumeşte cu noi, iar evanghelia de astăzi ne dovedeşte că viaţa de dincolo este veşnică, fie iad, fie rai. Şi ne mai dovedeşte ceva: nimeni nu va putea să facă nimic pentru noi, atâta vreme cât nu înţelegem noi să facem tot ce trebuie şi tot ce ţine de noi ca să ajungem în sânul lui Avraam, iar nu în locul de chinuri al bogatului.
Iubiţi credincioşi,
Oricât am voi să nu existe iad, sau, oricât ar fi de neplăcut să vorbim despre el şi oricât am fi tentaţi să mizăm pe o bunătate fără dreptate a lui Dumnezeu, există, totuşi, iad. Şi vă spun că iadul există nu pentru că aşa vrea El, ori pentru că Dumnezeu este bun doar până la un punct, iar după aceea se mânie pe noi şi zice: „Gata! Nu pot să vă mai sufăr, mergeţi în iad!”. O să vă spun de ce există iad şi, mai ales, că există iad nu din vina sau pentru că îl vrea Dumnezeu, ci din vina noastră şi pentru că noi în mod deliberat îl alegem, atunci când refuzăm să lucrăm binele şi săvârşim în chip voluntar trăul. Noi înşine ni-l pregătim, prin faptul că nu înţelegem să ducem viaţă bineplăcută Lui.
Să nu credeţi că Judecata din urmă va fi aşa cum vedem noi astăzi prin tribunale — nişte judecători care stau şi ascultă părţile, cu slăbiciunile şi virtuţile lor, pentru ca după aceea să pronunţe o sentinţă sau alta, interpretabilă şi suspectă de părtinire. Ştiţi cum va fi Judecata de apoi? Judecata din urmă care, se şi spune în tradiţie că va fi foarte scurtă — atât cât durează citirea Psalmilor Judecăţii de la Slujba Utreniei — va fi o cât se poate de firească şi simplă constatare a stării şi a „deprinderilor” noastre, după care vom fi invitaţi să ne continuăm viaţa „dincolo”, fără însă a mai aveaea obiectul şi instrumentele păcatului. Ne-am deprins la desfrânare? Ei bine, în viaţa de dincolo asta nu se mai poate. Avem obiceiul să bem peste măsură, să fumăm, să furăm să săvârşim alte blestemăţii? În viaţa de dincolo nu mai sunt posibile acestea! De aici chinul, durerile, neîmplinirea şi nefericirea de care vorbeşte Scriptura. Ce va face cel care s-a deprins să lucreze virtutea? În mod firesc şi normal i se da posibilitatea să-şi continue viaţa sa virtuoasă, şi asta se numeşte rai şi fericire veşnică.
Eram seminarist în anul al treilea, pregătindu-mă să devin preot, şi nu înţelegeam cum Dumnezeul acesta atât de bun va putea totuşi să rabde să vadă oameni în iad? Mă ispitea gândul să cred că, poate, Dumnezeu nu-i atât de bun, de vreme ce va răbda ca unii dintre noi, cei dragi ai mei eventual părinţi, fraţi, prieteni — să se chinuiască veşnic în iad. Ei bine, răspunsul pe care l-am găsit la Părintele Stăniloae[Teologia Dogmatică Ortodoxă, capitolul intitulat “Eshatologia Universală”]m-a convins că iadul nu este „opera” lui Dumnezeu, ci că noi oamenii, în chip liber şi conştient, ni-l „construim” singuri, atunci când trăim şi deprindem o viaţă deşartă ce nu mai poate fi „continuată” dincolo de moarte. Aţi înţeles că în iad se va ajunge nu din vina lui Dumnezeu, ci din vina personală a fiecăruia?
Îndrăznesc să spun şi aceasta: Dumnezeu este atât de bun, încât ne-ar putea lăsa liberi să mergem oriunde în viaţa de dincolo, numai că, în chip firesc noi nu am alege decât locul pe care ni l-am pregătit cu atâta meticulozitate aici pe pământ!… Şi să vrea EI altfel, nu vom mai putea noi să ne mai schimbăm, pentru că acolo nu mai este schimbare. Imaginaţi-vă că în clădirea Guvernului ar fi adusă, într-o zi, o bătrână simplă de la ţară, care habar nu are ce vasăzică guvernul unei ţări. Este adusă de undeva dintr-un cătun, de la marginea ţării, acolo unde sunt miniştrii în şedinţă şi este poftită să ia şi ea parte la discuţii: „Mamaie, stai şi matale aici. Vezi că acuma discutăm bugetul pe anul viitor, să iei şi dumneata cuvântul”. V-o imaginaţi pe biata femeie? Nu caută ea, atunci, o mie de uşi să scape de acolo şi să se întoarcă în „bordeiul” ei, simţindu-se neavenită, roşind şi trecându-o toate sudorile? Ce caută ea acolo? Ce dacă a luat-o de mână chiar „primul-ministru” şi a poftit-o în şedinţa de guvern? A înţeles imediat că nu este locul ei acela şi va alege liber să se întoarcă în sărăcia şi „nefericirea” ei. Înţelegeţi acum? În rai se merge „pregătit”, iar nu din greşeală ori prin „bunăvoinţă”.
Să nu mizaţi pe bunătatea lui Dumnezeu că, adică, te va lua pe tine, care habar n-ai de slujirea Lui, care nu ştii nimic despre post, despre rugăciune, despre curăţie trupească până la căsătorie şi de fidelitate conjugală după aceea, care-ţi petreci viaţa la întâmplare, să nu contezi pe bunătatea lui Dumnezeu, pentru că vei fi silit a constata că, de fapt, singur te-ai autoexclus din Împărăţia Sa, ca „mamaia”, gata să părăsească singură locul pe care nu-l merita. Iată de ce raiul şi iadul vor surveni „de la sine” şi potrivit felului în care singuri ni le-am pregătit. Dumnezeu nu va fi subiectiv! Nu va fi nici discreţionar, să spună: „Gata! Tu mergi acolo, tu te duci dincolo”, ci ne va pofti pe fiecare să ne aşezăm singuri pe “scaunul” pe care personal ni l-am pregătit şi să ne odihnim în “aşternutul” pe care singuri ni l-am aranjat din vreme. De când? Din viaţa aceasta, pentru că în viaţa de dincolo nu se mai poate face nimic, căci, prăpastie va fi între bine şi rău.
Şi încă un lucru pe care, iarăşi, probabil nu-l înţelegeţi.
Cum adică, dacă ar veni cineva din lumea cealaltă şi ne-ar spune ce se petrece acolo, nu ne-am schimba şi nu ne-am pocăi? Nu!… Nu s-ar întâmpla nimic!… Sau poate că, pe moment am fi impresionaţi şi câteva zile am merge şi am bate metanii şi n-am mai lipsi de la biserică, luându-ne în serios viaţa de creştini. Ştiţi pentru câte zile, însă? Poporul spune că „orice minune ţine trei zile”. Dacă nu vom avea voinţă puternică şi nu vom înţelege cu toată fiinţa ce e cu noi, mai ales ce se poate întâmpla cu noi în viaţa de dincolo, cuvintele şi impresiile care ne vin din afară se vor duce aşa cum au şi venit. Le uităm la scurt timp! Ia gândiţi-vă! Are loc un cutremur… Toată lumea devine dintr-odată „credincioasă”. Toţi îşi fac cruce. Merg la biserică a doua zi, a treia zi şi, gata… Ni se spune: s-a întâmplat ceva în interiorul pământului… plăcile acelea tectonice… Vin imediat oamenii de ştiinţă, ne explică ce s-a întâmplat şi… uităm că suntem muritori, că soarta noastră este în mâinile lui Dumnezeu, şi ne întoarcem din nou la aceeaşi viaţă de mai înainte. Minunile ţin, aşadar, trei zile!…
Ce vrea să zică evanghelia de astăzi? Auziţi: Daca vor asculta pe Moise şi pe prooroci, poate să meargă oricine să le spună, pentru că nu-l vor asculta. De ce? Ţine de voinţă dragii mei, nu de „informaţii”, „demonstraţii” ori „sâcâială”. Nu e nevoie să ne „cicălească” cineva. Am auzit. Ştim. E plină lumea de credincioşi care au auzit prea bine de iad şi rai, nu le pasă. Nu trebuie să vină cineva să ne bată în fiecare zi la uşă şi să ne-o spună de fiecare dată. Nu! O ştim prea bine!Nu predica ne lipseşte. E plină lumea de predicatori! Ce folos însă? Nu de „informaţii” avem nevoie, ci de această voinţă şi conştiinţă că eu, tu, Vasile, Gheorghe sau cine oi fi, în ziua de… când se va întrerupe firul vieţii, vom merge cu toţii în faţa lui Dumnezeu pentru a ne lua în primire „locul de veci”: iadul ca bogatul nemilostiv, sau sânul lui Avraam, adică raiul, ca săracul Lazăr. Iată probleme pe care trebuie şi merită să ni le punem astăzi, chiar dacă nu ne plac. Evanghelia, însă, se „încăpăţânează” să stăruie asupra acestor lucruri care sunt absolut serioase şi, mai mult decât atât, sunt veşnice.
Să ne luăm, aşadar, dragii mei, viaţa de creştini în serios căutând să slujim cu toată fiinţa lui Dumnezeu! Să începem, fiecare după putere, să lucrăm binele, conştienţi că în lumea cealaltă, în mod firesc şi ca o continuare, nu vom putea duce decât viaţa pe care ne-am deprins încă de aici să o ducem. Dacă am deprins doar păcatul, în viaţa de dincolo nu vom putea „culege” decât numai roadele păcatului — nefericirea şi neîmplinirea. Dacă însă, am deprins binele, vom moşteni Împărăţia Binelui. Acesta este raiul şi acesta este iadul, şi ambele au la origine voinţa şi pregătirea noastră în viaţa aceasta, pentru că viaţa aceasta este şansă pentru cealaltă; este ringul, este stadionul în care alergăm, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 9, 24). Aici este lupta, iar „dincolo” este biruinţa. Vom reuşi, oare? Vom ajunge să petrecem în sânul lui Avraam? Oricum, Dumnezeu îşi va respecta cuvântul şi ne va rezerva fiecăruia ceea ce merităm, potrivit pregătirii noastre din viaţa aceasta.
Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi conştiinţă ca să ne trăim cu seriozitate viaţa aceasta. Să ne deprindem a trăi pentru El încă de aici de pe pământ, căci viaţa de dincolo nu va fi decât o continuare firească a zidirii începute pe „temelia pusă aici” (I Tim. 6, 19). Să-L slujim pe Dumnezeu în această viaţă, pentru ca să ne facă şi pe noi dincolo „cetăţeni” veşnicei Sale Împărăţii, Amin”.
† Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor.
