Sufletul care umblă pe cărările vieţuirii celei bune şi ale credinţei şi a înaintat mult pe ele, de se întoarce iarăşi la modurile cunoaşterii, îndată şchioapătă în credinţă, şi puterea înţelegătoare a lui e lipsită de ea.
Sufletul care umblă pe cărările vieţuirii celei bune şi ale credinţei şi a înaintat mult pe ele, de se întoarce iarăşi la modurile cunoaşterii, îndată şchioapătă în credinţă, şi puterea înţelegătoare a lui e lipsită de ea. Şi această putere nu i se mai poate arăta în înţelegerile ce se înşiruie în sufletul curat ce umblă în ea fără iscodirea celor ce i se întâmplă, prin simplitatea credinţei. Dar sufletul, predat pentru totdeauna lui Dumnezeu prin credinţă şi prin multă cercare (experienţă), primind gustarea şi ajutorul Lui, nu se mai îngrijeşte de sine. Căci uimirea şi tăcerea îi închid gura şi nu mai are puterea să se întoarcă iarăşi la meşteşugirile (modurile, metodele) cunoaşterii sale şi să se mişte în ele, ca nu cumva, prin împotrivirea lor, să se lipsească de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care-l cercetează neîncetat în ascuns şi Se îngrijeşte de el, şi îl însoţeşte în tot felul.
Iar dacă sufletul totuşi face aceasta, a înnebunit, socotindu-se pe sine în stare să-şi poarte el însuşi de grijă prin puterea cunoaşterii sale.
Dimpotrivă, cei în care a răsărit lumina credinţei se sfiesc să se mai roage pentru ei sau să ceară de la Dumnezeu: „Dă-ne nouă aceasta sau depărtează de la noi aceea”. Ei nu se mai îngrijesc de ei în niciun fel. Pentru că ei văd cu ochii înţelegători ai credinţei, în tot ceasul, purtarea de grijă părintească umbrindu-i din acel Părinte adevărat, Care covârşeşte în marea Lui dragoste nemăsurată toată dragostea părintească şi poate mai mult decât toţi să ne dea ajutorul cu prisosinţă, mai mult decât cerem, gândim şi înţelegem.
Astfel, cunoaşterea este potrivnică credinţei. Căci credinţa este, în toate ale ei, o dezlegare (o eliberare) de legile cunoaşterii, desigur nu de ale celei duhovniceşti. Căci hotarul ce îngrădeşte cunoaşterea (definiţia ei) este că nu poate face vreun lucru în afară de iscodire şi de cercetare, ci ea cercetează de e cu putinţă să se facă ceea ce gândeşte şi voieşte. Iar credinţa ce e? Când cineva nu se apropie de ea în chip drept, ea nu-l convinge să rămână în ea. (428)
Cunoaşterea nu poate fi adunată fără cercetare şi fără folosirea metodelor. Şi, de aceea, ne îndoim de adevărul ei. (429)
Iar credinţa cere un cuget curat şi simplu, care e străin de orice meşteşugire şi căutare prin metode. Vezi cum se împotrivesc una alteia? Casa credinţei este o înţelegere de prunc şi o inimă simplă. „Căci în simplitatea inimii lor, zice, au slăvit pe Domnul”(Col. 3, 22). „Şi de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. (Mt. 18, 3). Iar cunoaşterea este duşmana şi potrivnica acestora două. (430)
Cunoaşterea e îngrăditura (definiţia) firii (431), păzind-o în toate cărările ei. Iar credinţa îşi face călătoria ei mai presus de fire. Cunoaşterea nu încearcă să se apropie de nicio lucrare care nesocoteşte (calcă) firea, ci se ţine departe de ea. Dar credinţa o primeşte cu uşurinţă şi zice: „Pe aspidă şi vasilisc vei călca, şi pe leu vei sui şi pe balaur vei încăleca” (Ps. 90, 13). Cunoaşterii îi urmează, de aceea, frica (433); iar credinţei îi urmează nădejdea. Căci, cu cât rămâne cineva mai mult la metodele cunoaşterii, cu atât e mai legat de frică şi nu poate să se învrednicească de libertatea de ea. Dar cel ce urmează credinţei e liber şi de sine stăpânitor şi se foloseşte ca un fiu al lui Dumnezeu ân toate faptele lui de libertate, fiind stăpân pe sine. (434). Omul care iubeşte credinţa se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu. (435) „Ai voit, zice, şi toate au stătut înaintea ta” (Iov 23, 13). Şi de multe ori poate face toate din cele ce nu sunt. Iar cunoaşterea nu poate face ceva fără materie. Cunoaşterea nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii. Pentru ce? Pentru că firea curgătoare a apei nu primeşte pe spatele ei greutatea trupului şi cel ce se apropie de foc se arde şi, de-ar îndrăzni cineva să se apropie de acestea, s-ar primejdui. (436)
Prin acestea, cunoaşterea e păzită în hotarele firii şi nu se încumetă să treacă peste hotarele ei nicidecum. Iar credinţa trece cu putere peste acestea. (437) Căci zice: „De vei trece prin foc el nu te va arde şi râurile nu vor trece peste tine” (Is. 43, 2). Şi acestea le-a lucrat credinţa de multe ori înaintea întregii zidiri. Chiar dacă s-ar fi dat cunoaşterii putinţa să facă cercarea lor, nu s-ar fi convins. Pentru că mulţi au intrat prin credinţă în foc şi au înfrând puterea arzătoare a focului şi au trecut prin el nevătămaţi; şi au călcat pe spatele mării şi au ajuns la uscat. Şi toate sunt mai presus de fire şi potrivnice modurilor cunoaşterii şi au dovedit-o pe aceasta deşartă în toate modurile şi legile ei.
Ai văzut cum păzeşte cunoaşterea hotarele firii? Şi ai văzut cum se ridică credinţa mai presus de fire şi-şi face acolo calea.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Cuvântul LXII. Despre cele trei feluri de cunoaștere.
Sursa:www.teologie.md
