Orice grijă de cer, dacă nu este însufleţită de pocăinţă, este moartă, neadevărată. (Sfântul Ignatie Briancianinov) Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. (Psalmul 18) Cine a citit cu atenţie îndrumările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acela, fără doar şi poate, a observat că în aceste învăţături se vorbeşte mai mult despre pocăinţă, despre smerenie, despre plânsul în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele proprii. Despre aceasta s-a scris atât de mult, că aproape în fiecare carte patristică poţi găsi o astfel de îndrumare. Dar, oricât de straniu ar părea, în timpul nostru este omisă mai mult decât orice, denaturată şi încălcată de creştini tocmai această învăţătură, această lege dintre cele mai importante ale vieţii duhovniceşti. Şi nu întâmplător! Pe măsură ce acest veac se îndreaptă spre cumplitul său sfârşit se apropie timpurile apostaziei generale, a înşelării lumii de către diavol şi a împătimirii generale, oamenii se afundă tot mai adânc în patimi, în păcate şi rătăciri. Prima dintre bolile acestui veac – mândria – îşi ridică cel mai sus capul. Apostolul Pavel a spus că în vremurile din urmă oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, mândri, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea credinţei, dar tăgăduind puterea ei etc. Astăzi fiecare duhovnic care se străduie să le ajute credincioşilor ce vin la dânsul, să le tămăduiască bolile sufleteşti, ştie cât de complexă este lucrarea aceasta, cum s-au cuibărit aceste boli în sufletul oamenilor, cum toţi de la mic la mare sunt profund afectaţi de mândria nebună, de slava deşartă, de iubirea de sine, cât sunt de aroganţi, de supărăcioşi, cât sunt de încăpăţânaţi, de nesupuşi, de neascultători, de neîncrezători. În viaţa duhovnicească acest lucru este foarte grav. Astăzi foarte rar se încre-dinţează cineva îndrumătorului său; fiecare urmează raţiunii sale, iar duhovnicului i se adresează doar de formă, pentru că aşa se cuvine, însă în realitate îşi pune încrederea doar în sine. În genere, tabloul vieţii duhovniceşti este astăzi foarte sărac; dacă vreunul dintre părinţii din vechime s-ar uita asupra lui cu privirea sa curată, cu siguranţă n-ar suporta această vedere şi ar plânge amar pentru sufletele noastre. (Sfântul Pahomie cel Mare, care a trăit în secolul al IV-lea, a avut o vedenie de la Dumnezeu despre felul cum vor trăi ultimii dintre monahi, iar după aceasta el a plâns mult timp, s-a întristat, refuzând chiar să mănânce.) Dar noi parcă ne-am obişnuit cu această situaţie, parcă nici nu vedem acest dezastru. Multe patimi se întâlnesc în mediul creştin, iar oamenii le percep ca fiind inofensive şi chiar amuzante, nimeni nu se sperie de ele, nu le combate, deşi multe din aceste „năzbâtii” ucid sufletul şi seamănă moarte duhovnicească. În jurul celor care sunt stăpâniţi de ele, iar pe deasupra îi infectează şi pe alţii cu acestea. Din cauza unei astfel de situaţii dezastruoase – din cauza lepădării învăţăturii drepte a Părinţilor Bisericii, din cauza lipsei unor învăţători drepţi ai pocăinţei, din cauza lipsei unei priviri pastorale atente şi experimentate asupra credincioşilor – are loc abaterea păgubitoare de la calea mântuirii. Aceasta, întrucât creştinii pierd (sau nu găsesc) duhul drept al pocăinţei, privirea corectă asupra propriei păcătoşenii, asupra căderii proprii. Este mai simplu să ne prefacem că nu vedem bine cine suntem noi, în ce relaţie suntem cu Dumnezeu, cum suntem în faţa Lui, să vedem măreţia Lui şi să cunoaştem urâţenia noastră. Ortodoxia ne oferă o viziune a acestui fapt. Însuşi acest nume sfânt vorbeşte despre multe: a slăvi drept pe Dumnezeu, adică corect, a conştientiza corect măreţia, slava lui Dumnezeu, a da slavă cu vrednicie acestei măreţii, a-L slăvi pe Atotţiitorul, pe Creatorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute; dar această cunoaştere o putem avea doar dacă vom conştientiza căderea noastră proprie, nimicnicia, nevrednicia şi cu frică vom rosti numele lui Dumnezeu. Să-L prea mărim neîncetat pe Dumnezeu şi să ne smerim neîncetat pe noi înşine – iată ce este Ortodoxia! Dacă nu ne vom înăbuşi mândria din suflet şi dacă nu o vom călca, aşa cum în icoană Arhanghelul Mihail zdrobeşte şarpele – pe satana (expresia Sfântului Teofan Zăvorâtul), ea va încerca să ne deformeze vederea corectă asupra sinelui ne va prezenta căderea ca pe ceva mai puţin grav, iar calităţile noastre mai frumoase decât sunt în realitate. De aici şi deformarea vederii duhovniceşti: ochiul nostrum devine întunecat, iar sufletul este cuprins de întuneric. Câte necazuri încep de la aceasta! Dacă am privi atent la învăţătura fiecărui eretic sau schismatic, atunci am putea vedea că este plină de greşeli în ceea ce priveşte pocăinţa, modul în care Dumnezeu priveşte asupra inimilor noastre şi cât de exigent este faţă de noi. Catolicii gândesc că se pot mântui doar prin fapte exterioare, crezând că îşi pot primi mântuirea fără curăţirea adâncului inimilor; protestanţii, dimpotrivă, consideră că este suficientă credinţa, iar faptele de pocăinţă nu sunt necesare, că păcatele noastre sunt răscumpărate de Iisus Hristos pe cruce şi trebuie doar să crezi şi să îţi mărturiseşti credinţa prin cuvânt. În acest fel se tot înmulţesc [abaterile de la înţelegerea adevărată a ceea ce suntem noi, a cum trebuie să trăim ca să primim mila lui Dumnezeu, a ceea ce este necesar pentru mântuire. Calea vieţii duhovniceşti este neobişnuit de grea. Se ştie, nu este simplu să înveţi pictura sau muzica, pentru aceasta fiind necesare multe eforturi, multe cunoştinţe, mult exerciţiu; în plus, în artă multe deprinderi se dezvoltă oarecum intuitiv fiind chiar imposibil să le exprimi clar sau să le pătrunzi cu raţiunea. În plus, multe depind şi de dascăli, de şcoală. Dar viaţa duhovnicească nu este oare mai complexă, nu este oare mai tainică? Aici totul este o mare taină, aici aproape totul este invizibil. Doar ea este ştiinţa ştiinţelor, arta artelor! Cum poţi să te arunci în viaţa duhovnicească cu fierbinţeală, încrezut în sine, după o chemare tulbure a sufletului, să te încredinţezi unor sentimente necunoscute, să judeci despre mişcările lăuntrice şi dispoziţiile tale lăuntrice numai după gustul pe care ele îl produc în interior? În viaţa duhovnicească pericolele sunt mai mari, aici poţi pierde nu numele şi poziţia, ca în exersarea artelor, ci însăşi veşnicia, viaţa. Aici intervin cu putere duhurile rele – şi în interiorul nostru şi în afară: aici pe cel care merge îl întâmpină pe cale viclenia vrăjmaşilor, viclenie după viclenie, cursă după cursă. Şi iată un tablou trist: marea mulţime a creştinilor înşelaţi unii dintre ei îşi ies din minţi săvârşesc fapte îngrozitoare, învaţă, propovăduiesc absurditatea. Din moment ce învăţătura adevărată, patristică ortodoxă, smerită a început să fie denaturată şi chiar uitată, înşelarea ia acum forma unei situaţii normale, a admiraţiei, a înfierbântării, a fanatismului, întemeiate pe amăgire de sine receptată ca acţiune a harului, considerată „renăscătoare a credinţei”, începutul „noii ere”.
Sursa: Arhimandritul Lazăr – Despre bolile tainice ale sufletului.
