Problema menirii vieţii noastre este de o însemnătate hotărâtoare, căci priveşte cel mai de preţ lucru pentru om: scopul existenţei sale pe pământ. Dacă omul are atitudinea potrivită în această privinţă, dacă îşi conştientizează adevărata menire, atunci este capabil să dea piept așa cum trebuie cu întâmplările neînsemnate şi cu cele de zi cu zi ale vieţii sale, precum relaţia cu aproapele său, studiile sale, profesiunea sa, căsătoria sa, naşterea şi creşterea copiilor săi. Însă dacă nu îmbrăţişează atitudinea potrivită în această privinţă fundamentală, atunci va da greş şi în celelalte ţeluri ale vieţii sale. Căci ce înţeles ar mai putea avea acestea, atunci când întreaga viaţă omenească nu şi-a găsit un înţeles? Încă din cel dintâi capitol al Sfintei Scripturi, ni se descoperă scopul vieţii, atunci când scriitorul cel sfânt spune că Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul şi asemănarea Sa”.Prin aceasta ne încredinţăm de marea dragoste pe care Dumnezeul cel în Treime o poartă omului. El nu vrea ca acesta să fie o făptură oarecare, cu anume daruri (harisme), cu anume însuşiri, cu o anume superioritate asupra restului zidirii, ci vrea ca el să fie un dumnezeu prin Har.Omul trebuie să vadă binele și să se bucure de rezultatul oricărei fapte, să nu fie cârcotaș, să nu vadă doar neghina din grâu. Omul care muncește ordonat și este puternic în cuvântul său față de propria persoană și față de semeni va fi împlinit, văzând binele ieșind din mintea și mâinile sale.
Să nu vă leneviți, fraților, de a voastră mântuire, nici să petreceți ca dobitoacele, fără de înfrânare mâncând și bând, dar, precum defineşte Sfântul Grigorie Teologul: „Omul este singura făptură ce se osebeşte de toată zidirea, singura ce poate ajunge un dumnezeu” (Omilie la Epifanie – MPG 36, 324, 13), că nu spre această viață ne-a ales pe noi Hristos, ci la Împărăția cerească ne-a chemat și poruncă ne-a dat nouă, pe care, făcând-o, vom intra într-însa. Pentru că prin multe încercări se cade nouă a intra în Împărăția cerului și cei ce se nevoiesc o răpesc pe ea. Că nevoința aceea silește pe Dumnezeu și ne dăruiește viața, că El știe inimile noastre, dacă ne ostenim pentru Dânsul cu adevărat, în rugăciuni și în privegheri, alergând la Biserică să slăvim pe Dumnezeu, Făcătorul nostru, Care la moștenirea îngerească ridică pe oamenii cei ce slujesc Lui și se ostenesc pe ei înșiși pentru Dumnezeu și trec cu vederea viața aceasta de puținã vreme. Că aceștea cunoscuți sunt lui Dumnezeu. Că și singuri știți pe Apostolul Pavel, care zice că cei nedrepți nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, nici desfrânații, nici sodomiții, nici tâlharii, nici clevetitorii, nici cei ce iau mită. Că cel ce s-a încurcat întru acestea cu greu este și a se numi măcar creștin, dar să mai aștepte încă și milă de la Dumnezeu. Creştinul trebuie să-şi preţuiască mântuirea sufletului ca fiind cea mai importantă, chiar unica ţintă pentru el, iar toate celelalte sunt doar mijloace spre această ţintă.
Toate faptele acestei lumi, oricât ni s-ar părea de importante şi de mari, nu sunt în fond decât fapte mici, căci cea dintâi şi cea mai însemnată din toate faptele trebuie să fie fapta mântuirii noastre.
Mântuirea veşnică e atât de necesară, încât fară ea totul e nimic. E cu totul lipsit de minte acela ce se îngrijeşte mai mult de cele ce nu servesc spre mântuirea lui. Dacă vei trăi după trup, atunci îţi vei pierde sufletul şi trupul, iar de vei trăi după Dumnezeu, atunci le vei mântui pe amândouă. (Ieromonahul Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 148)
