„Arhimandritul Nectarie Clinci, starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei, a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în calitatea de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului. Noul ierarh va purta titulatura Preasfințitul Părinte Nectarie de Bogdania” – Basilica.ro
Titulatura falnică „de Bogdania” este interesantă, căci permite să fie interpretată în mai multe feluri. Nu cunoaștem de ce Patriarhia Română a dezgropat și s-a oprit anume la această denumire. Cert este că numele de Bogdania a fost dat Țării Moldovei de către Imperiul Otoman (socotit dintotdeauna drept o putere ocupantă de o altă religie). Denumirea este probabil provenită de la numele întemeietorului istoric al țării – Bogdan I, sosit din Cuhea Maramureșului. Este o întrebare la fel de interesantă, când a fost prima dată atestată Moldova sub această denumire. „Bogdania” (sau „Kara Bogdania”, adică Bogdania neagră – o altă denumire folosită de turci) se traduce din limba slavonă ca „Dat(ă) de Dumnezeu” (Богом данная, Deus datus, Bagdad).
Ca idee, ar fi probabil mai indicat pentru români să folosească pentru Moldova o denumire folosită anume de bizantini și nu de turci, cum ar fi bunăoară: „Rusovlahia” (menționată printre altele și de părintele Mircea Păcurariu în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”). Căci întâmplător sau nu, dar primul gest, provocator dar simbolic, al noului „episcop-vicar” providențial venit în Republica Moldova, a fost să intre în altarul bisericii unei mănăstiri aflate canonic sub oblăduirea Patriarhiei Moscovei și să-și pună semnătura pe prima pagina a Evangheliei de pe Prestol. Probabil, la mijloc e o încercare subtilă și prevăzătoare (dar nu până la capăt) de „unificare” a celor două „mitropolii concurente” din Moldova (Bogdania). La ce năzbâtii îs buni „frații” noștri – bacii ungureni și cu cei vrânceni – Domnul știe. Oricum ar fi, ceea ce face Patriarhia Română la noi este foarte asemănător cu ceea ce face Patriarhia de la Istanbul în Ucraina. Deci, cu părere de rău asistăm la o nouă tentativă de adâncire a schismei ecleziastice din cadrul Bisericii Ortodoxe din Moldova.
Cu ce a greșit bietul arhimandrit de la Sihăstria Putnei înainte de a fi trimis pe făgașul schismaticilor basarabeni, nu știm. Cu ce iluzii este alimentat, iarăși nu putem cunoaște. Dacă nu ar fi existat această entitate numită „Mitropolia Basarabiei”, care pleacă cu rădăcinile sale în obscurul an 1992 și nicidecum mai departe (căci ea nu are nimic în comun cu acea Mitropolie a Basarabiei din perioada interbelică) – noi probabil am fi ajuns astăzi cei mai buni prieteni cu Biserica Română și ne-am fi bucurat împreună de originalitatea formei slujirii pe care am reușit istoric să o păstrăm. Și, printre altele, Biserica noastră ar fi putut deveni o frumoasă și deschisă punte de legătură între cultura ortodoxă română și cea rusă, și de refacere a relației dintre aceste culturi foarte legate de fapt istoric una de alta. Deși acest lucru astăzi pare irealizabil. În acest sens nu putem să nu notăm că extirparea artificială a limbii și culturii ruse din Republica Moldova este o barbarie (teritoriu ce din 1812 a fost în componența rusă 154 de ani, în cea română 26 de ani, plus 33 de ani de independență).
Dar fiindcă totul ne este dat de Dumnezeu, sau cel puțin este îngăduit de El, orice greșeală a noastră devine parte componentă a iconomiei Sale. Și nu putem ști ce întorsătură pot lua în timpul apropiat treburile bisericești din Moldova, sau România. Căci, vorba ceea, cine sapă groapa altuia, cade singur în ea. Trecând Prutul în asemenea mod necreștin și cu asemenea tertipuri, în scopul alimentării constante a schismei, Patriarhia Română denotă o continuă trădare de frate.
În general, Biserica Ortodoxă din Moldova este cea mai genială instituție de la noi. Dumnezeu să o păzească. Posibil că aceste mișcări dezbinătoare sunt întru primenirea sa. Deși, auzind de prigoana ce se întâmplă în Ucraina, ajungi să-ți aduci aminte de proverbul: „Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit.”(Povestea lui Harap-Alb)
Iereu Anatolie Juraveli
Sursa: traditia.md
