A venit la noi cu sesiuni de exorcisme părintele N. A mai fost cu vreo zece ani în urmă, şi în biserică nu era posibil să te mişti de la mulţimea adunată. De parcă într-un orăşel provincial ar fi ajuns circul „Du soleil”. Oamenii nu puteau fi opriţi de la participarea de la acest „show bisericesc”. Nu aş vrea să mă opresc la însăşi necisitatea acestora, dar mai mult la atârnarea oamenilor faţă de asemenea evenimente. O căldură şi zăpuşeală insuportabilă, strigăte, vaiete, plânsul copiilor şi leşinarea adulţilor…
Când am încercat să-mi expun părerea despre faptul care e rostul acestor „sesiuni” şi mai ales despre ajutorul lor mi s-a reproşat „Păi cum părinte, doar şi în Evanghelie e scris că Mântuitorul a spus ucenicilor săi „pe demoni scoateţi-i”. Dar nu ştiu de ce nimeni nu şi-a adus aminte că erau urmate de alte cuvinte „în dar aţi luat, în dar să daţi”. Şi aceste sesiuni prevedeau şi colectarea unor bani pentru „obţinera biletului spre fericire”. Dar acum nu despre aceasta aş vrea să vă vorbesc, dar despre o rătăcire întâlnită destul de des.
În ultimul timp am avut câteva întâlniri asemănătoare cu următoarea:
–Părinte, binecuvântaţi să merg la rugăciunile pe care le citeşte părintele N împotriva duhurilor rele.
– Dar ce, sunteţi posedat? Horcăiţi, lătraţi, sau poate faceţi spumă la gură?
– Ba nu… Dar, ştiţi, îmi pare că cineva mi-a făcut vrăji…
– Să presupunem că chiar vi s-a făcut ceva… Dar nu aţi încercat să meditaţi şi de ce Dumnezeu a îngăduit să se întâmple asta şi ce ar trebui să faceţi ca să depăşiţi această nenorocire? V-aţi mărturisit vreo dată?
– Nu.
– Cred că nici nu v-aţi împărtăşit?
– Nu.
– Păi atunci cum doriţi să vă ajute Dumnezeu dacă nu faceţi nimic chiar dumneavoastră?!
Doar ne ajută nu un oarecare părinte, nu anume rangul său sau rugăciunile citite, dar însăşi Domnul nostru, dacă desigur dăm şi noi ascultare faţă de învăţătura Sa. Oare nu chiar aşa ne spune însuşi Hristos : «Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?» (Luca 6: 46). Adică nu e suficient să crezi în Dumnezeu, dar şi să-ţi cunoşti credinţa ortodoxă, să citeşti Evanghelia, să îndeplineşti poruncile, să te rogi acasă şi în biserică, să respecţi posturile … De parcă sunt nişte lucruri simple, dar dacă noi nici pe ele nu le respectăm, atunci apare întrebarea: dar ce ne dă dreptul să ne numim ortodocşi? Credinţa? Dar credinţa fără fapte moartă este. Şi dacă şoferul la conducere încurcă frâna cu accelerarea – nu mai e şofer, cum nu s-ar numi el singur. Noi toţi înţelegem că în viaţă trebuie să corespundem la ceea ce am pretinde că suntem. Iată aşa şi cei care sunt ortodocşi trebuie să respecte careva condiţii elementare a vieţii creştine. Şi nu doar cele exterioare, dar şi să nu uităm că e mai important ce e în interiorul fiecăruia dintre noi. Avem oare acea dragoste faţă de Dumnezeu pe care ne-o aşteaptă, tendinţa de a ne uni cu El, dorinţa de a trăi după adevărul Său. Numai atunci harul Domnului ne ajută să ne construim corect viaţa, ne apără de multe piedici şi ne ajută în multe greutăţi, fără de care viaţa oricărui om, nu doar creştin, este imposibilă.
Oamenii aleargă la aceste molitfe, dezlegări, crezând că li „s-a făcut ceva la aura” lor. Şi că ar trebui să o „cureţe” puţin, să se apere de invidie, de vreo „legare” care li s-a făcut. Şi cea mai bună soluţie pentru aceste năpaste „astrale” ei consideră un anumit părinte care la va citi ceva şi toate se vor soluţiona. Dar şi în alte zile cele mai populare întrebări sunt „Care rugăciune să citesc? Cărui sfânt să mă rog? Ce slujbă ar trebui să plătesc?”. Toate acestea dovedesc un singur lucru că oamenii caută soluţii exterioare care i-ar ajuta să scape de careva probleme sau greutăţi. Şi este aş zice chiar o problemă adevărată căutarea soluţiei într-o rugăciune miraculoasă, o icoană, sau un „ritaul”, printr-un cuvânt, un buton magic, care fiind accesat, ar soluţiona toate problemele existente.
Dar nu există în biserică acest buton magic, şi nu e posibil să scapi de toate problemele existente, apărute şi ca rezultatul unei vieţi îndelungate în păcat, o atârnare greşită faţă de Dumnezeu, faţă de sufletul tău, faţă de cei apropiaţi. Şi deci soluţia ar fi să ne schimbăm viaţa, să facem ceea ce cu adevărat trebuie să facem. Dar pentru aceasta e necesară multă muncă, despre ce ne şi spune Domnul „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” Matei 11:12.
De ce la înrebarea care porunci cunoaşteţi 80 % din oamneii care sunt botezaţi în biserica noastră răspund fără a se înţelege între ei „Să nu ucizi, să nu furi” ? De ce numesc anume poruncile a şasea şi a opta a vechiului Testament? Nu prima, a treiea, a zecea?…Am meditat mult la acestea şi am ajuns la o concluzie destul de interesantă: din toate poruncile omul le alege pe acelea pentru care de fapt nu trebuie să facă nimic. „Eu n-am ucis, n-am furat – sunt un om de treabă şi deci ce doriţi de la mine?” Iar a şaptea poruncă „Să nu fii desfrânat” ştiţi de ce este evitată? E simplu că nu e prea comodă pentru viaţa în desfrâu din zilele de azi. Şi uite că aşa şi se amăgeşte omul alegând numai ceea ce îi este comod de a îndeplini, şi încălcând cu bună ştiinţă sau fără, ceea ce îl împiedică să trăiescă după bunul plac. În juridică există axioma că „neştiinţa legii nu te eliberează de la răspundere”. E adevărat şi pentru viaţa duhovnicească, anume din motivul că de a şti (sau nu a şti) legea sau poruncile depinde de noi, de la dorinţa nostră fie bună sau rea.
Încălcând poruncile, omul nu îl ofensează numai sau mai degrabă nu pe Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt şi nu poate fi batjocorit. Dar omul îşi distruge propria viaţă şi viaţa celor dragi, fiindcă poruncile lăsate de Dumnezeu nu sunt nişte cătuşe – ia uite şi aşa ce viaţă grea avem de înfruntat şi încă mai suntem legaţi şi de aceste porunci! Nu este pe departe aşa.Poruncile Domnului – sunt anume acele condiţii pentru o viaţă normală, o viaţă plina, sănătoasă şi cu bucurii pentru fiecare om. Şi când omul încalcă aceste porunci îşi vatamă propria viaţă, dar şi a celor apropiaţi.
Până în prezent oamenii care vin la biserică, dau vina pe puterea sovietică, când „nu am fost învăţaţi” cu viaţa în şi cu Dumnezeu, chiar dacă această putere nu mai există de 20 de ani. Şi posibilităşi de a-şi cunoaşte propria credinţă sunt mai mult decât suficiente. Dar e necesar să conştientizăm că credinţa nu e un supliment la viaţa noastră, dar e baza şi esenţa ei, fundamentul pe care cu ajutorul Domnului ne construim veşnicia. Şi alte posibilităţi, în afară de aceste momente pe care le avem acum în această viaţă pământească nu vor exista. Numai să nu fim indeferenţi faţă de acest adevăr!
„După credinţa voastră, fie vouă!”, – zice Domnul. Şi atunci de ce nu ne sunt suficiente acele mijoace duhovniceşti de unire cu Dumnezeu, care ni le propune Biserica : spovedania, împărtăşania, postul, rugăciunea, îndeplinirea poruncilor, – oare aceste mijloace nu ne pot ajuta în soluţioanea celor mai grele probleme, oare poate exista ceva mai superioar şi mai puternic decât sfintele taine?!
Chiar şi să gândeşti aşa e un sacrilegiu. Dar iată obişnuinţa, necredinţa fac ca aceste sfinte taine să devie obişnuite şi neefective. Iar motivul este – în relaxarea noastră, în dorinţa de a face toate după voia proprie, în refuzul de a înţelege şi accepta voia lui Dumnezeu. Şi atunci începe căutarea unor rugăciuni şi icoane miraculoase, deşi desigur că şi ele îşi au rostul lor, a sfinţilor „pentru cazuri anume” şi altor minuni…
Numai că uităm şi pierdem esenţa, că suferinţele se întâmplă în viaţa noastră, nu ca să reuşim imediat să scapăm de ele, dar ca prin intermediul lor să putem înţelege ceva important, care se referă la viaţa noastră veşnică, şi dacă nu ar fi aceste suferinţe şi greutăţi noi nicicând nu ne vom schimba. Noi suntem mereu cu gândurile la cele lumeşti, măsurăm toate din acest lumesc, dar haideţi să nu uităm şi cuvintele spuse nouă de Dumnezeu prin prooroc: „Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.” Şi în loc să încercăm să ne depăşim uneori toate forţele şi puterile pentru realizarea scopurilor proprii, să încercăm, măcar uneori să învăţăm tăcerea smerită a inimii, ascultând „gândurile Domnului”, iar apoi şi să-I cerem puteri pentru înfăptuirea lor, încercând să urmăm calea Sa. Şi pentru aceasta nu avem nevoie de nici un buton fermecat…
