Atunci când Sfinţii îşi cer „drepturile”…
Expresia drepturile omului e una dintre cele mai folosite în epoca în care trăim. La prima vedere, ea are un înţeles adânc, şi chiar aşa şi este atunci când omul la care se referă nu este rupt, prin voia proprie, de Creatorul lui. Modelul celor care afişează expresia drepturile omului adesea este omul umanist, autonom, care nu acceptă să i se îngrădească poftele (oficial li se spune libertăţi) şi face tot ce îi stă în putere pentru ca nimeni să nu îndrăznească a i se opune.
Însă, din punct de vedere ortodox, omul se cunoaşte pe sine numai renunţând la sine, câştigând bătălia cu patimile, deschizându-şi inima Omului, adică lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Acum două luni, în oraşul Veria din Grecia s-au petrecut o serie de întâmplări minunate, care scot în evidenţă datoria noastră înfăţişată mai sus. Cel aflat în centrul lor este un preot polonez pe nume Ieroslav, căruia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, i-a răspuns la dragostea pe care i-o nutreşte permanent, ca paroh în satul Aghios Gheorghios (Sfântul Gheorghe) de lângă Veria.
Mai întâi am aflat, cu peste o lună urmă, că un monah pe nume Gheorghe, pe care îl cunosc personal, a făcut infarct. Cu toate că acesta are numai 40 de ani, într-o zi, pe când era în mănăstire, i s-a făcut dintr-o dată rău, a căzut jos şi nu şi-a mai revenit din comă decât la spital. În urma acestui infarct, cam un sfert din inimă i s-a necrozat, nemaiexistând şanse să îşi mai revină vreodată. De atunci este livid la faţă, nu mai are voie să facă nici un efort, nici măcar să urce vreo scară, nici să se bucure sau se întristeze peste măsură. Toţi s-au mirat de cele întâmplate şi îl compătimesc pentru că era un om foarte activ.
Acum câteva zile am aflat, cu stupoare, de ce făcuse infarct. M-am întâlnit cu părintele Ieroslav în oraş, la un supermarket. Văzusem cu câteva zile în urmă un anunţ că în parohia lui vor fi aduse părticele din moaştele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care vor rămâne pentru totdeauna acolo. Mă gândeam să merg să mă închin şi, întâlnindu-l la cumpărături, l-am întrebat când pot veni. Cu acest prilej mi-a povestit de unde are sfintele moaşte şi cum au ajuns în parohia sa.
Cu două luni în urmă, într-o noapte, părintele Ieroslav a avut un vis: se făcea că era în satul lui, iar străzile erau pline de oameni care se îndreptau spre biserică. S-a dus şi el, a intrat în sfântul lăcaş, care era arhiplin de oameni, iar în altar a văzut pe sfânta masă nişte moaşte. Acesta a fost visul. Nu i-a dat nici o importanţă, fiind foarte reticent la astfel de experienţe (şi bine face!).
A doua noapte a avut un nou vis: era din nou pe drumul spre biserică, însă era totul pustiu, nici ţipenie de om. Biserica era pustie, iar în sfântul altar nu mai erau moaştele pe care le văzuse cu o noapte înainte. A auzit însă un glas puternic în spatele lui, care i-a zis: Dacă nu mă vei aduce aici, aşa va arăta acest sat, se va pustii cu desăvârşire, nimeni nu va mai veni la biserică. Trezindu-se din somn, din nou a ignorat cele întîmplate, mai ales că nu i se părea ciudat să nu fie prea mulţi oameni în biserică, pentru că parohia lui este una alcătuită mai mult din case de vacanţă ale oamenilor înstăriţi din oraş şi care nu prea dau pe la biserică, nici măcar în timpul verii. Mai mult, locul musteşte de comunişti, care fac totul ca să împiedice lucrarea misionară a părintelui (trebuie menţionat că părintele Ieroslav a venit la studii în Grecia, apoi şi-a făcut o casă proprie în satul Aghios Gheorghios – el provine dintr-o familie bogată din Polonia, gândindu-se să rămână definitiv în Grecia).
După câteva zile, părintele Ieroslav s-a dus să slujească o Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite cu un prieten de-al lui, în parohia acestuia. La încheierea slujbei au stat puţin de vorbă. Părintele Ieroslav era totuşi frământat de cele întâmplate în vis, aşa că i le-a povestit pe larg prietenului său. Acesta, pe nume Evanghelos, l-a întrebat dacă are în biserică vreo bucăţică din moaştele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul satului şi al sfântului lăcaş. Părintele Ieroslav a răspuns negativ, iar părintelui Evanghelos i-a venit gândul că poate glasul din vis era al Sfântului Gheorghe. Acest părinte grec a dat apoi telefon unui apropiat al mitropolitului Panteleimon al Veriei, pentru a se interesa dacă ierarhul are cumva o părticică din moaştele Sfântului Gheorghe. A primit un răspuns afirmativ şi informaţia că acea părticică i-a fost dăruită de mitropolit monahului Gheorghe, de care am amintit la început, fiind pusă în interiorul unei cruci. A urmat un telefon dat monahului Gheorghe, pe care părintele Evanghelos l-a rugat, dacă binevoieşte, să dea din bucăţica pe care o ţinea la el în chilie o parte pentru biserica Sfântului Gheorghe. Monahul a refuzat categoric orice colaborare în acest sens şi a încheiat convorbirea brusc. Relatându-i părintelui Ieroslav cele aflate, acesta a simţit în acea clipă – şi a mărturisit acest lucru prietenului său – că la mănăstirea monahului Gheorghe se va întîmpla ceva grav
La câteva zile s-a petrecut ceea ce am istorisit mai sus: infarctul. După ce monahul Gheorghe a ieşit din spital, i-a dat telefon personal părintelui Ieroslav şi i-a comunicat hotărârea sa de a dărui pentru totdeauna sfintele moaşte bisericii din satul Aghios Gheorghios.
În ziua în care moaştele au fost aduse de mitropolitul Panteleimon de la mănăstirea Panaghia Dovra în satul Aghios Gheorghios, s-a petrecut o minune: cu toate că până atunci niciodată nu ieşise mireasmă din sfintele moaşte, acum, pe drumul de la mănăstire în sat, aşa de puternic au răspândit bună-mireasmă, încât mitropolitul şi cei aflaţi în maşină de-abia mai puteau respira. Sfintele moaşte au fost puse la loc de cinste şi astfel dorinţa Mucenicului a fost împlinită. Acum urmează să lupte cu duhurile nevăzute ale propovăduitorilor ateismului, pentru a-l ajuta pe părintele Ieroslav în misiunea sa grea de întoarcere a oamenilor la Hristos.
Dar nu numai în Veria se petrec astfel de lucruri. Mai sunt şi alţi sfinţi care îşi cer drepturile, cer să fie trimişi la propovăduire pe toate continentele pământului. Mă refer, concret, la sfinţii mărturisitori de la Aiud. Deşi nu sunt cinstiţi oficial în Biserica Ortodoxă Română, ei fac din ce în ce mai multe minuni şi dovedesc, prin harul lui Dumnezeu, că jertfa lor a fost bineplăcută înaintea lui Hristos. Eu voi menţiona aici doar două evenimente recente:
1. Când am fost prima dată la Aiud şi m-am închinat moaştelor sfinţilor mărturisitori, înainte de a veni spre Grecia, a sosit şi un părinte român din Muntele Athos, care a luat şase bucăţi mari de sfinte moaşte pentru Patriarhul Ierusalimului, care are o deosebită evlavie la noii mucenici din vremea prigoanei comuniste în general şi la cei români în special (chiar dacă nu sunt canonizaţi). O bucată a ajuns la mănăstirea Sfântului Sava din Țara Sfântă, fiind pusă în biserica mănăstirii, într-o raclă alături de multe alte moaşte. După puţin timp, biserica a început să se umple de mireasmă dumnezeiască. Când au deschis monahii racla ca să identifice de unde pleacă mireasma, au constatat că de la mucenicul de la Aiud !
2. Unsprezece sfinte moaşte au fost duse la mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos, dintre care o bucată mai mare va rămâne în incinta mănăstirii, iar celelalte zece vor fi trimise în Zair, în Africa, pentru a ajuta pe misionarii ortodocşi de acolo în lupta lor „împotriva demonilor şi a magiei negre practicată pe scară largă acolo”, potrivit părintelui Damaschin Grigoriatul, monah misionar în Zair.
În concluzie, să nu şovăim să ne iubim sfinţii, miile de sfinţi pe care neamul nostru i-a dat în secolul al XX-lea. Trăim vremuri grele şi avem nevoie de sprijin, iar aceşti sfinţi ar putea deveni cei mai credincioşi prieteni ai noştri pe pământ şi în cer. Mi-aduc aminte că o doamnă care citise cartea Sfântul Închisorilor s-a dus până la Piteşti, să vadă locul unde s-au petrecut unele dintre cele mai mari orori ale istoriei omenirii. A găsit totul pustiit, nici o amintire a iadului care fusese acolo cu ani în urmă, însă în spatele închisorii a văzut că se construia un bloc. A luat legătura cu şeful de echipă al muncitorilor constructori şi l-a întrebat dacă, atunci când a fost săpată fundaţia, nu cumva s-au găsit şi oseminte umane. „Desigur, am găsit foarte multe şi erau tare ciudate, că aproape toate erau… galbene”. Femeia a înlemnit, căci auzea de unul dintre semnele specifice ale sfintelor moaşte. Și, gâtuită de emoţie, l-a întrebat unde sunt aceste oseminte. „Le-am aruncat la groapa de gunoi a oraşului!” Iată unde sunt mucenicii noştri, iată cum se smeresc şi după moarte. Stau în gunoaie, în vreme ce nouă, majorităţii, nu ne pasă!
Doamne, primeşte jertfa lor şi ajută-ne să ne cinstim sfinţii neamului!
