Toamna vietii

1. „Exilul” bătrânilor
Casa înseamnă extrem de mult pentru fiinţa umană, în special pentru bătrâni. Îmbătrânind, omul are o tot mai mare dorinţă de a se „întoarce acasă”, simţind mai mult nevoia refugierii în familie. Societăţile avansate din punct de vedere tehnologic tind însă să-i îndepărteze pe bătrâni de casă. (Există oraşe întregi locuite exclusiv de bătrâni în California şi Florida, iar japonezii „exportă” bătrâni, deschizând colonii pentru ei pe coastele spaniole, canadiene sau australiene.)
Fiii îi exilează pe bătrâni, care astfel sunt excluşi din lumea la a cărei construire au contribuit. Dar fiecare om reuşeşte să-şi găsească propria identitate personală pornind de la modul în care este perceput în cadrul familiei, şi de modul în care este iubit.
Bătrânul acumulează în inima proprie suferinţa şi o exprimă cu dificultate. Uneori regresează, în nevoia sa de afecţiune şi de asistenţă, la o nouă copilărie, iar cei tineri nu voiesc să-l ierte pentru decăderea sa şi să-i scuze declinul progresiv, nedându-şi seama că el are nevoie de curajul lor pentru a continua să trăiască.
Când fiii nu devin un punct de siguranţă pentru descărca tensiunii şi a fricii interioare, bătrânul utilizează durerea corporală pentru a atrage atenţia. De aceea, invocă dureri, sa lamentează de constipaţie, diaree, astenie, exprimând, de fapt, o durere afectivă cauzată de solitudine. Simptomele fizice şi psihice sunt limbajul inconştient utilizat pentru a cere căldură umană. Din păcate, pentru un bătrân, adeseori a fi bolnav nu înseamnă a beneficia de grijă şi de tandreţe, cum se întâmplă cu un copil, ci reacţii agresive.
De asemenea, tot nevoia de protecţie declanşează în bătrâni „naveta” de la un medic la altul, sau de la o clinică la alta. În aceste cazuri, medicamentele şi psihoterapia sunt utile, dar este necesară îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă psiho-afectivă ale bătrânului. Un surâs plin de bunăvoinţă ajută mai mult decât multe medicamente.
Fiecare dintre noi ar trebui să-şi reproşeze multe privitor la propriii părinţi. Privitor la raportul cu ei, ne găsim, cel mai adesea, scuze, justificări, raţionalizări. Ne iertăm cu uşurinţă. Dar va sosi timpul în care sentimentul culpei va fi greu de stăvilit, întrucât este imposibil să mai ajutăm un mort. Se va trăi de atunci încolo cu sentimentul trist de a nu fi făcut „mai înainte” ceea ce nu mai este posibil să facem „după”.
A nu fi stat aproape „de tata şi de mama”, în special în ultimii ani ai vieţii, generează în fii sentimente de vinovăţie. Uneori o viaţă petrecută cu ei nu a fost suficientă pentru a-i cunoaşte în profunzime. Apucă să moară fără să fi fost înţeleşi si iubiţi pentru ceea ce erau realmente. Nu s-a înţeles, de exemplu, că nimeni nu îşi este suficient lui înşişi, că bătrânii au nevoie de afecţiunea fiilor, că orice părinte visează ca fiul să-i vrea numai binele, fără rezerve. Adeseori fiii înţeleg aceste lucruri doar după moartea părinţilor, când este prea târziu pentru a remedia ceva.
Fiii îşi dau seama că, atunci când trupul devine duşman deoarece se pierde stăpânirea lui până într-atât încât trebuie cerut ajutorul cuiva şi pentru a efectua cele mai elementare acte ale vieţii cotidiene, bătrânul se simte atins în demnitatea şi identitatea lui, trecând uşor de la depresie la iritabilitate, de la ceartă la izolare.
Fiii trebuie să înţeleagă că părinţilor nu le este suficientă pietatea socială care distribuie bănci în parcuri pentru bătrâni. Şi chiar o pensie demnă nu garantează împotriva depresiei. Un surâs oferit fără motiv şi fără grabă bătrânilor lor poate să-i ajute enorm, un cuvânt de-al lor poate avea o valoare terapeutică sau un efect toxic.
2. Bătrânul ca educator
Bătrânul, când are harismă, care este şi rezultatul unui efort personal, poate să constituie o persoană depozitară de certitudini, deci să reprezinte un punct de siguranţă. Pentru bagajul său preţios de experienţe, pentru vârsta care îl pune în gradul de a înţelege într-o manieră superioară viaţa, pentru faptul de a fi mai puţin angajat în competiţia socială, poate să-i ajute pe tineri să se construiască ca persoane. Poate să constituie un punct orientativ pentru o generaţie destinată să lupte pentru a se afirma pe piaţa de muncă şi apoi să fie sacrificată carierei, consumului ostentativ, efemerului. Şi, de fapt, tocmai în tineri întâlnim o nevoie de apartenenţă, o nostalgie după siguranţă, o necesitate de a şti unde stă binele şi răul, ce înseamnă just sau injust pentru a se proteja în faţa devianţelor tehnologiei, capitalismului, biogeneticii.
Tinerii întâlnesc mari dificultăţi să se identifice cu modele pozitive, deoarece cele propuse sunt adeseori marcate de imaturitate psiho-afectivă. Într-o societate care a făcut din violenţă o cultură de comportament, prevalează agresivitatea. Din cauza inversării valorilor şi a incertitudinii normelor, astăzi există un cult al transgresiunii.
Criza valorilor denotă o lipsă de educaţie fundamentată pe anumite mesaje pseudo-educative care pun banii şi succesul în fruntea piramidei valorilor. În trecut, una din responsabilităţile bătrânilor era educaţia tinerelor generaţii. De câteva decenii, pierzând rolul pe care-l posedau în sistemul familial al societăţii preindustriale, au fost privaţi şi de această importantă funcţiune. Astăzi, lumea i-a pus deoparte, din grabă sau din îngâmfare. Sunt o voce intrată în trecut, un capital uman neutilizat, un depozit de experienţe şi de înţelepciune abandonat.
Bătrânii pot constitui o măsură în viaţă. Pot să-i înveţe pe tineri că „ismele” care au parazitat anii ’80, (comunism, hedonism, consumism etc.) nu au servit neamului omenesc, că însuşi triumfalismul, adică a vrea să învingi cu orice preţ, este extrem de periculos, că nu trebuie să devii puternic profitând de slăbiciunile altora. Tot de la bătrâni tinerii pot învăţa că goana spre fericirea exterioară este adeseori cauză de nefericire interioară, că a te lăsa sedus de promisiunile pe care le fac spoturile publicitare echivalează cu înstrăinarea de propriul sine, cu pierderea identităţii. Chiar dacă în actuala societate narcisistă viaţa valorează în funcţie de ceea ce se posedă, tinerii nu trebuie să fie educaţi în spiritul setei de putere, de succes şi de „realizare profesională”. Dacă aceste obiective îl vor hipnotiza pe om, cei care nu vor avea şansa să le împlinească în propria viaţă vor rămâne dezamăgiţi, cu riscul de a se intoxica, ucigând sau sinucigându-se.
Bătrânii sunt anticorpi pedagogici importanţi împotriva bacteriilor declinului.
3. Pensionarea: ocazie de traume psihice
Îmbătrânirea fiziologică presupune pierderi sociale legate în special de pensionare, care constă în încetarea activităţii stabilită prin norme juridice.
Când viaţa medie era mult mai scurtă decât cea actuală, momentul încetării muncii preceda cu puţin momentul morţii. În lumea agricolă din trecut, bătrânul nu abandona niciodată complet activitatea, menţinând astfel o valoare în nucleul productiv al familiei. În economia rurală nu se vorbeşte deci de o „depăşire” a vârstei productive.
În societatea industrială, în care accelerarea evoluţiei tehnologice face repede depăşite competenţele dobândite şi unde metrul-valoare este constituit de productivitate, omul de 60 de ani este împins de-o parte. De aici se declanşează o criză determinată de pierderea rolului profesional, economic şi social.
Pensionarea provoacă uneori grave traume psihice, deoarece determină o schimbare profundă a stilului de viaţă. După o perioadă de entuziasm, în care neopensionatul îşi umple timpul cu vreun hobby sau cu „interese” neglijate în trecut, viaţa este invadat de plictis, de sentimente de inferioritate faţă de cei care încă lucrează şi de nostalgie faţă de activitatea din trecut. Pensionatul îşi dă seama că Duminica nu mai este frumoasă dacă este generalizată în toate zilele săptămânii şi că a nu avea nimic de făcut echivalează cu o stare de inutilitate. Ieşirea la pensie semnalizează graniţa dintre vârsta matură şi bătrâneţe, şi aceasta independent de îmbătrânirea biologică.
Pe lângă pierderea rolului profesional, îndepărtarea de muncă presupune pierderea puterii economice, deoarece pensia este întotdeauna inferioară salariului, iar costul vieţii, în continuă creştere, sărăceşte. În societatea noastră, în care se impune un rasism economic care dă valoare vieţii conform cu ceea ce se posedă, „cine nu are” devine sinonim cu „cel ce nu e”.
În plus de aceasta, în străfundurile civilizaţiei occidentale care se extinde tentacular şi în lumea noastră, sunt prezente asocierile: bogăţie = reuşită, sărăcie = faliment ca şi cum succesul economic ar constitui permanent o valoare. Această mentalitate face ca pensionatul să se simtă un „sărac falit” un „client anti-economic”. Acesta este un aspect al crizei de valori specifice civilizaţiei tehnologice. Pensionaţii sunt doar „bătrâni săraci”, anonimi eroi cotidieni ai supravieţuirii, condamnaţi la renunţare. Nu este vorba doar de cerşetorul care caută în coşurile publice de gunoi, sau de bătrânica care recuperează verdeţurile aruncate în containerele pieţei de zarzavat, ci de acei pensionari cărora sărăcia nu le permite să-şi petreacă lungile nopţi de insomnie cu lumina aprinsă, de frica plăţii de întreţinere.
Este vorba adeseori de o sărăcie timidă, solitară, silenţioasă, pudică chiar, deoarece în opulenta societate venerată de lumea noastră acest lucru este ruşinos, deci trebuie ascuns. Trăim într-o societate care, din cauza miturilor eficienţei şi productivităţii, culpabilizează pensionarul. Când se vorbeşte de costul pensiilor, se tinde întotdeauna să li se impute vina de a mai supravieţui. Se afirmă într-o manieră puţin corectă, că fiecare muncitor activ trebuie să menţină un pensionar, ignorând faptul că de fapt pensionarul când muncea, a plătit în fiecare lună contribuţia pentru viitorul său.
4. Pierderi afective
Bătrâneţea constituie o fază dificilă a vieţii, nu doar pentru deficitul fizic şi intelectual ce se înregistrează acum, ci şi pentru pierderea legăturilor afective, tocmai în anii în care se are mai mare nevoie de puncte sigure de referinţă.
În cuplul de bătrâni, momentul periculos este reprezentat de pensionare, care, pe lângă reducerea prestigiului personal şi a puterii economice, poate determina scăderea calităţii relaţiilor familiale şi sociale. Acest eveniment modifică radical viaţa unei persoane, care dobândeşte, pe neprevăzute, timp mult pentru a-l ocupa.
Îndepărtarea de muncă poate să fie traumatică şi când soţul sau soţia, pentru prima dată se regăsesc împreună într-o convieţuire strânsă cu care nu mai sunt obişnuiţi şi de care nu sunt pregătiţi. Munca, absorbind energii şi emoţii, nu ar fi trebuit niciodată să-i izoleze de familie. Unii însă sacrifică viaţa privată carierei. Alţii, mai puţin ambiţioşi dar mai nevrotici, îşi trăiesc munca ca pe un drog: a face pentru a nu gândi („Noi muncim, nu gândim!”), a face pentru a nu se privi în oglindă, pentru a nu experimenta anumite emoţii care nu se vrea a fi experimentate, pentru a nu cădea în depresie. Sunt persoane care au trăit permanent în funcţie de muncă, care s-au măsurat doar cu ceea ce făceau, care au fost permanent în căutarea unei eficienţe care le-a izolat.
Pensionarea soţului, şi deci continua sa prezenţă în casă, poate să declanşeze conflicte latente pe care absenţa lui precedentă le absorbea. Urmează o deteriorare afectivă. Atunci pensionarea, care implică o restructurare a raportului cu partenerul, conduce la separe şi la divorţ.
Viaţa înseamnă adeseori pierdere, abandonarea a ceva: persoane, lucruri, locuri, părţi din noi, etc. Trecem prin multe detaşări, multe separaţii: de corpul mamei, de familie prin frecventarea şcolii. Ne separăm de casă şi când plecăm de acasă pentru muncă. Apoi, o dată cu moartea părinţilor, ne pierdem rădăcinile. Viaţa noastră este făcută din plecări (A pleca este un fel subtil de a muri), uneori fără întoarcere. Maturizarea noastră psihoafectivă este făcută cu preţul acestor progresive detaşări de diferitele obiecte ale iubirii. Doar în momentul în care a reuşit să se interiorizeze, omul va fi capabil să suporte detaşarea succesivă, inclusiv detaşarea definitivă, separarea finală, care este moartea.
Angoasa abandonului ne însoţeşte toată viaţa, poate din cauza separării primitive de corpul matern. Şi de fiecare dată când rămânem singuri (prin moartea părinţilor, a fraţilor, sau a altor persoane dragi) ne simţim „descoperiţi”. Pierderea unei persoane iubite îi taie celui rămas pofta de a trăi. Chiar pierderea unui animal poate constitui o dureroasă carenţă afectivă. Cu trecerea timpului, se diminuează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare la diferitele exigenţe emotive, devenind tot mai dificil să metabolizăm durerea.
5. Pierderi relaţionale
Prin îmbătrânire relaţionalitatea tinde să se reducă în cantitate şi în calitate, din cauza unui anumit egocentrism. Referitor la propria bunăstare fizică şi psihică, persoana în vârstă tinde să se gândească mai mult la ea însăşi decât la alţii, adică practică o retragere emotivă, substituind exigenţele sociale cu cele personale.
Uneori, pensionarea împinge spre izolare. Creşterea duratei de viaţă şi răspândirea familiei nucleare poartă – şi va purta şi în viitor – la dureroasa problemă a bătrânilor care trăiesc singuri. Solitudinea nu înseamnă doar absenţa celuilalt, ci incapacitate de a comunica cu altul. Şi mulţi oameni sunt condamnaţi să trăiască alături, dar nu laolaltă, aproape, dar nu împreună. Sunt soţi mărginiţi de propria singurătate şi care cu timpul îşi devin străini unul altuia. Singurătatea, altă „sărăcie” a omului de azi, este marea boală a bătrâneţii. În urma însingurării, ziua poate deveni o înspăimântătoare dilatare a golului afectiv din interior.
Un zid de indiferenţă îl poate izola pe bătrân şi drama sa este constituită tocmai de excludere. Bătrânul este redus la o ramură uscată. La acest deşert afectiv se adaugă adeseori o precoce „moarte psihică”, care poate anticipa moartea fizică: tot mai adesea ziarele ne informează de găsirea vreunui cadavru de bătrân într-o casă urbană, unde se poate muri, chiar putrezi, fără să fii descoperit săptămâni întregi.
6. Toamna vieţii
Viaţa nu este statică, ci un flux dinamic într-o continuă devenire. Există o continuă necesitate de definire a propriei identităţi, a rolului propriu, a semnificaţiei proprii, şi pentru a salva integritatea persoanei de mediul exterior.
Nu doar anii îi îmbătrânesc pe oameni. Un om se poate simţi „bătrân” nu atât din cauza unor factori legaţi de vârsta biologică sau de condiţiile de sănătate, cât din motive psihologice privitoare la pierderea partenerului, pensiei, pierderii puterii de seducţie etc. Omul care se simte bătrân intră într-o stare de neîncredere faţă de sine însuşi, când îşi pierde din vitalitatea, optimismul şi speranţa care în mod normal îl susţin.
Din păcate, adeseori omul ajunge să se întrebe asupra sensului vieţii doar atunci când, paradoxal, şi-a cheltuit întreaga viaţă. Se întreabă dacă merita să depună atâta efort pentru cariera profesională şi se gândeşte cu jind la atâţia ani cheltuiţi în muncă. Bagă de seamă că a trăit rău sau că nu a trăit deloc, şi are remuşcări pentru faptul de a fi lăsat timpul să treacă fără să iubească îndeajuns. Regretă că nu a fost mai generos, că a fost prea confiscat de contingent, prea hipnotizat de ambiţie.
O anumită solitudine este condiţia naturală a omului, o condiţie structurală a vieţii. Acceptarea acesteia, face parte din maturitatea psihologică, pentru că o anumită dificultate în raportul cu alţii a fost întotdeauna prezentă. Mai repede sau mai târziu, soseşte pentru toţi o zi în care se constată că s-a rămas singur. Dar la fiecare vârstă ne este frică de provizoriu, de nesigur, de gol: ne e frică de singurătate.
Autonomia psihologică este un obiectiv care trebuie cucerit, în special în anumite perioade ale anului. (În zilele care precedă Naşterea Domnului şi Revelionul, cine este singur se simte şi mai singur, pentru că şi-i imaginează pe alţii în mijlocul familiei, înconjuraţi de cei dragi, fericiţi şi mulţumiţi.) Din acest motiv, în a doua jumătate a lui decembrie, în orice spital psihiatric creşte depresia şi angoasa pacienţilor. Marea lor majoritate este „singură” din punct de vedere emotiv, deci disperată, plină de frig interior, cu puţină voinţă şi elan de a trăi. Toate acestea sunt mai bine puse în evidenţă de adevăratele „orgii” de falsă căldură, de falsă iubire, pe care publicitatea mass-mediei le propagă. Fiecare om simte nevoia unui loc unde să se simtă „acasă”, întrei cei care-l iubesc, între neamuri, fraţi, prieteni. Este vorba despre un spaţiu în care să se simtă iubire şi căldură şi să se împartă afecţiune.
7. Să îmbătrânim „inteligent”

1. Fortificarea credinţei;
2. Terapie duhovnicească;
3. Consolare; 4. Călăuzire.
Bătrâneţea are atât aspecte negative, cât şi pozitive: ea nu este sinonimă cu infirmitatea mentală şi fizică, chiar dacă se constată o diminuare a capacităţii de concentrare şi de memorie, fiind prezentă în plan fizic o anumită stare de oboseală şi existând o mai lentă recuperare după acţiunile care obosesc (de exemplu, urcarea scărilor).
Anii trec fără ca omul să-şi dea seama şi la un moment, privindu-se în oglindă, se înspăimântă. Atunci se naşte frica de viitor, de timpul care trece prea repede. Îşi dă seama omul că de la tinereţe a trecut la bătrâneţe fără să trăiască perioada maturităţii, şi în loc să privească la viitor cu entuziasm, se gândeşte la trecut cu nostalgie. Se ajunge astfel la o vârstă în care omul începe să se nutrească cu amintiri, sfârşind în bilanţuri. Adeseori omul ajunge la bătrâneţe descoperind că a trăit ca şi cum ar fi fost nemuritor, cheltuindu-şi anii în furtuni hormonale, valuri afective şi explozii emotive; A trăit fără a gusta lucrurile în profunzime, fără a râde şi a se bucura realmente, fără a fi învăţat a plânge.
În anumite cazuri, omul poate descoperi în propria lui viaţă un trecut înecat în falimente, poate descoperi că viaţa lui a constituit un enorm efort având un rezultat minim, că nu ai ce recolta la bătrâneţe dacă nu ai semănat la tinereţe, că cu cât se înaintează în vârstă cu atât mai mult trecutul se răzbună. În plus, omul experimentează şi angoasa întrevederii zilei în care viaţa va fi la apus.
Solitudinea şi golul existenţial îi loveşte în general pe aceia care nu s-au pregătit anterior pentru bătrâneţe, planificându-şi bătrâneţea printr-o îmbogăţire a patrimoniului mental şi afectiv. Este indispensabilă realizarea acelei maturităţi psihologice care să permită nu doar acceptarea bătrâneţii, ci şi de a conserva interesele (sau a găsi altele noi), de a participa la lumea care se transformă cu flexibilitate. Nu se pot avea la bătrâneţe bun simţ, măsură, toleranţă, înţelepciune, dacă aceste capacităţi nu au fost exercitate mai întâi.
8. Derivele vârstei: A voi cu exasperare să fii tânăr

O persoană matură ştie că fiecare vârstă trebuie trăită pentru ceea ce ea este, fără excesive nostalgii. Trebuie să existe curajul îmbătrânirii. Vine, pentru toate femeile, momentul în care, este mai bine să se renunţe la fardurile excesive şi la veşmintele de adolescentă, pentru a nu se pune în evidenţă, în loc să se ascundă, daunele timpului.
Viaţa este un mixt de evenimente, senzaţii şi emoţii care sunt interiorizate, devenind parte ale propriei structuri interioare. Există deci chipuri umane care reflectă o încărcătură de sentimente pozitive, în timp ce altele mărturisesc dezastre afective, frustraţii neacceptate, ură profundă. Astfel, fiecare bătrân are faţa pe care o merită.
Acceptarea bătrâneţii este în mare parte legată de tipul de existenţă avută. Satisfacţia de a fi ajuns anumite obiective afective şi practice facilitează conservarea propriei identităţi. Când există o imagine pozitivă despre sine, omul este capabil să înfrunte sfidările îmbătrânirii.
A şti să îmbătrâneşti este deci rezultatul unei maturităţi psiho-afective, chiar dacă stereotipurile negative identifică bătrâneţea cu trecerea de la capacitate la incapacitate, de la activitate la pasivitate, de la mobilitate la imobilitate, de la independenţă la dependenţă, de la apartenenţă (la familie, la un grup), la excludere.
9. Longevitatea şi mitul eternei tinereţi
În societatea contemporană, care este o societate a imaginii, continuă războiul declarat vârstei şi domină mitul eternei tinereţi. În era cultului extrem adus corporeităţii, a nu îmbătrâni este de fapt, a 11-a poruncă divină. De aici se naşte o luptă nevrotică împotriva schimbărilor corporale care afectează estetica.
Secretul longevităţii trebuie căutat în factorii individuali şi de mediu. Factorul biologic-genetic, adică ereditar, este în noi înşine, în celulele noastre, în genele noastre, astfel că a muri echivalează cu a epuiza rezerva de viaţă moştenită de la naştere. Noi suntem deci programaţi pentru a muri. Este ca şi cum în trupul nostru ar exista un „orologiu al morţii”, introdus în codul genetic. Influenţa factorului biologic-genetic se evidenţiază în longevitatea fiilor care au părinţi ce au trăit îndelung. Fiecare poate spera să trăiască cât media istorică a familiei sale.
Îmbătrânirea este şi rezultatul declinului celulelor, cauzat de factori interni de uzură care se dezvoltă în organismul nostru precum toxinele metabolice sau de factori de uzură externi, precum smogul, aditivii alimentari, tipul de muncă, fumatul etc.
Nemurirea cu trupul. Conform actualelor statistici, doar o persoană dintr-o mie atinge 90 de ani. Nu s-a găsit deocamdată nici un mijloc capabil să influenţeze sau să stopeze procesul biologic al îmbătrânirii. Nu există pe pământ vreo persoană care să fi depăşit vârsta de 115 ani şi această vârstă constituie deocamdată durata maximă de viaţă în ţările în care înregistrarea naşterilor este obiectivă.

Gerontologia este ştiinţa care învaţă cum să îmbătrâneşti. O bătrâneţe fericită este garantată de aspectul psihic, care îşi afundă rădăcinile în disponibilitatea afectivă dobândită în relaţia fiu-părinţi, disponibilitate care apoi va condiţiona omul pe durata întregii vieţi. Fiecare deci este responsabil de bătrâneţea sa. Multe probleme se nasc din faptul de a nu fi ştiut adopta măsurile potrivite pentru a elimina factorii care dăunează psihic şi fizic. Platon afirma în Republica că bătrâneţea este condiţionată de tipul de viaţă avut la tinereţe şi la maturitate.
A avea conştiinţa propriei vârste şi acceptarea acesteia are ca efect îngrijirea propriului corp. Aspectul exterior are repercusiuni asupra raportului cu noi înşine şi asupra raporturilor sociale. O îmbunătăţire estetică poate să ajute la depăşirea unei crize sau la mascarea ei. A îmbunătăţi propria imagine fizică nu ajută doar să-ţi placi ţie însuţi, ci să placi şi altora. Din nefericire, bătrânul, deoarece manifestă neîncredere în funcţionarea propriului corp, tinde să-l devalorizeze atât sub aspectul extern cât şi în cel intern.
10. Sănătatea socială
Pentru a avea o bătrâneţe senină este necesar să menţinem un anumit nivel al activităţii fizice şi psihice, adică a rămâne inserat într-o comunitate, integrat într-un mediu social. Adultul matur nu se izolează, ci continuă să comunice cu lumea înconjurătoare. În plus, bătrânul nu trebuie doar să primească, ci să ofere relaţionalitate. Doar aşa se va simţi viu, util. Trebuie să vibreze la dramele altora, pentru a evita să ajungă precum acei bătrâni care, şezuţi la colţul străzii, salută pe toţi pentru a comunica cu cineva.
Din nefericire, experienţa derivată din mulţimea anilor, nu întotdeauna constituie un „certificat de maturitate psihologică”. Trecutul, în sine, nu îmbogăţeşte dacă nu este integrat şi re-elaborat. Este cazul celui care parcurge propria existenţă ca un spectator, fără să reflecteze niciodată asupra experienţelor avute, care ar fi trebuit să-i servească drept învăţăminte.
Există şi bătrâni care nu au simţul experienţei, care se simt „posesori” de înţelepciune şi „depozite” de adevăr fără să fie. Sunt persoane care se cred importante doar pentru că au trăit mai mult decât altele, care se gândesc că au învăţat să trăiască doar întorcând paginile unei cărţi, fără să o citească, care consideră că pot să critice totul şi pe toţi. Ele au o judecată dogmatică, care nu admite interpretări sau medieri. A fi bătrân nu constituie o medalie de merit de agăţat în piept. Astfel gândesc doar bătrânii bolnavi de „diaree” verbală, care preferă să înşire banalităţi, pretenţiile lor de a rezolva totul fiind dovezi concrete ale omnipotenţei infantile nedepăşite.
Toţi avem câte un gram de imaturitate psihologică, dar individul realmente matur nu-şi pierde echilibrul şi bunul simţ, ci dobândeşte o înţelepciune şi o generozitate a inimii pentru că ştie să se pună în locul altora, ştie să-i asculte, să dialogheze cu ei. Imaturul, în schimb, nu ştie să se iubească nici pe sine însuşi realmente, nici pe cei care-l înconjoară. Pentru că este lipsit de altruism şi de „umanitate”, are puţine de oferit. Uită că există „ceilalţi”, cu dorinţele lor, nevoile lor, aşteptările lor. Cel mai adesea el îi foloseşte pe ceilalţi, descărcându-şi asupra lor mânia sau ura.
Stratagemele pentru descărcarea agresivităţii sunt multe. Aceasta se poate face în mod subtil, puţin explicit, evidenţiind, de exemplu, inegalităţi estetice şi sociale. Se pot chiar masca cu un fals compliment: „Ce bine arăţi azi! Parcă te-ai îngrăşat chiar…”; sau: „Astăzi eşti chiar drăguţă! În sfârşit, te-ai dus la coafor! Bravo, azi eşti mai elegantă”. Sunt fraze în aparenţă politicoase, dar bogate în agresivitate, şi care creează inconfort destinatarului lor.
Bătrânul agresiv este îndârjit împotriva celorlalţi, în special împotriva celor care sunt mai drăguţi şi mai disponibili faţă de el. Prizonier al propriei uri, este incapabil să accepte realitatea; plin de zbucium, convins că a suferit toate nedreptăţile lumii, este într-un continuu conflict cu familia, cu cei de o vârstă cu el şi cu alte generaţii. Descărcându-şi agresivitatea asupra altora, evită să o întoarcă spre sine însuşi şi să cadă astfel în depresie. Îi critică pe toţi, încercând să-şi regăsească încrederea în sine, prin dispreţuirea şi devalorizarea altora. Dar această strategie, pe lângă faptul că-i transformă viaţa într-un infern, este destinată falimentului. Pentru că în spatele a ceea ce el consideră răutatea altuia, se ascunde o rană de-a lui, o teamă, o frică imensă. El doreşte să pară ceea ce nu este, „pretinde” ceea ce poate să fie primit doar „în dar”.
Bătrânul nu trebuie să fie obiectul pasiv al iniţiativelor altuia, ci o persoană activă, ce poate oferi o mână de ajutor altora. Energiile şi competenţele lui pot să fie de folos unei întregi colectivităţi. Şi cu cât va fi pus în condiţia de a participa la viaţa socială, cu atât mai mult îşi va păstra sănătatea. Important este să fie util, să se simtă util şi respectat, dar să nu fie „utilizat”. Senzaţia pozitivă de a face ceva ce i-a fost cerut şi mai ales consideraţia altora că este capabil realmente să facă ceva util, oferă bătrânului gustul de a trăi. De fapt, încrederea pe care alţii şi-o pun în noi este propria noastră forţă.
Cu trecerea anilor, se tinde a se diminua comunicarea cu lumea exterioară. Dorinţa de „retragere” se manifestă prin dorinţa de a se opri, de a se izola, de a se „întoarce în pântecele matern”. Fiecare vârstă are o funcţie specifică în societate. Bătrânii trec de la o productivitate economică, la una socială, punând la dispoziţia comunităţii (şcoală, asociaţii, biserică) propriul capital de experienţă. Poţi deveni util implicându-te în asistenţa socială sau sanitară, în protecţia ecologică din teritoriu, în asistenţa bolnavilor, a handicapaţilor sau a marginalizaţilor. Fiecare întâlnire cu alţii este o ocazie de dărui şi a te dărui. Este dramatic să ajungi la concluzia că nu mai eşti util nimănui.
11. Sănătatea spirituală
Omul de dezvoltă şi evoluează pe întreg cursul existenţei: la tinereţe este predominantă pasiunea, la maturitate lupta, iar la bătrâneţe meditaţia. După beţia narcisistă şi omnipotentă a copilăriei, după îngâmfarea megalomană a adolescenţei, după ambiţioasa angajare în muncă de la maturitate, soseşte bătrâneţea, şi trebuie să se dea socoteală de sensul vieţii şi să înfrunte propria realitate spirituală.
Căutarea de sens este conaturală fiinţei umane, este normală, maturizându-l pe om. Nu este însă uşor, într-o societate secularizată, să găseşti răspunsuri exhaustive. Credinţa în ştiinţă a substituit-o pe aceea în supranatural. Societatea noastră a distrus trăirea religioasă, dar nu a fost capabilă să o înlocuiască cu alte valori. Răspândirea de astăzi a vrăjitoarelor, a practicilor magice, a filosofiilor orientale sunt tentative de a umple acest gol. Majoritatea oamenilor de azi au pierdut consolarea credinţei, fără a găsi însă alte alternative. „Mistica” puterii şi a succesului nu gratifică precum cea supranaturală.
Pentru tineri, sensul timpului este mulţumitor pentru că viitorul pare nelimitat. Pentru cei în vârstă, în schimb, este frustrant, pentru că sunt mai puţin puternici, mai lenţi, cu dificultăţi de a ţine pasul cu ritmurile rapide de azi. Tinerii pot să „consume azi şi să plătească mâine”, cei în vârstă însă nu pot amâna plata. La o anumită vârstă, omul începe să se gândească mai mult la timpul care rămâne decât la acela care a trecut. Omul observă că nu mai are mult timp pentru a „profita” de viaţă, şi îi vine spontan ideea de a folosi cu maxim folos ceea ce i-a mai rămas.
Constatarea timpului scurt care a mai rămas poate declanşa o stresantă competiţie împotriva timpului. La o anumită vârstă, creşte stimulul spre reflecţie, existând posibilitatea de a privi propria viaţă într-o manieră mai amplă. Se ajunge astfel la o superioară conştientizare a propriei interiorităţi. Când s-au atenuat emotivitatea şi pasiunea, o nouă respiraţie spirituală se naşte din adâncuri. O dată depăşite obstacolele productivităţii cotidiene, diminuaţi fiind stimulii externi şi tensiunile instinctuale, din subteranul minţii se eliberează religiozitatea, această instanţă naturală prezentă în fiecare individ.
La o anumită vârstă, se acceptă ideea de supranatural cu mai multă umilinţă: experienţa de viaţă conduce la concluzia că nu există doar ceea ce este măsurabil; există altceva, deasupra evidenţelor obişnuite, deasupra aspectelor instituţionale şi deasupra ştiinţei. La o anumită vârstă omul ajunge la conştiinţa că metoda ştiinţifică nu este unicul mod de căutare al adevărului pentru că a gândi în mod doar raţional înseamnă a limita psihicul la conştient. Chiar dacă ştiinţa a adus umanităţii mari avantaje, cunoaşterea nu se epuizează în „ştiinţific”, ci cuprinde dimensiuni de o importanţă fundamentală pentru echilibrul psihic, precum metafizica şi arta.
Credinţa religioasă are şi o funcţie de semnificaţie, deoarece ne ajută să descoperim sensul vieţii. Raportul cu ceva extern şi superior reprezintă aspiraţia fiinţei umane care, tocmai pentru că este limitată în timp şi spaţiu, este însetată de absolut şi de infinit. Speranţa într-un „dincolo” diminuează şi linişteşte angoasa existenţială comportând şi o superioară acceptare a durerii fizice (boala) şi psihice (pierderea unei persoane dragi).
Existenţa în această lume devine o fază tranzitorie în aşteptarea trecerii spre o viaţă mai bună, „adevărata viaţă”. Statisticile socio-religioase indică că tocmai cei de 60 de ani, încep un proces de reluare a reflecţiilor spirituale şi o relansare a practicilor pioase şi meditative, cunoscând deci un fel de reintegrare în circuitul religios.
Frica de moarte poate să fortifice viziunea religioasă. Adeseori însă împroprierea cu imaturitate a valorilor religioase este un factor destabilizant care poate să deraieze în fobia de infern. Pentru mulţi bătrâni există angoasa infernului, adică groaza de pedeapsa eternă. Nevroticul care suferă de această angoasă nu a înţeles conceptul creştin de Dumnezeu al dragostei şi al iertării. Bătrâneţea deci ne ajută să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu.
12. Iubirea: unica energie a bătrâneţii
Şi la bătrâneţe omul are nevoie să iubească şi să se simtă iubit. Capacitatea afectivă nu este condiţionată de îmbătrânirea biologică. De fapt, adevărata maturitate presupune experienţa pozitivă de a te simţi disponibil pentru iubire, de a te recunoaşte însetat de a fi iubit, însetat de înţelegerea, stima şi iubirea altora. Bătrânul nu face excepţie de la această regulă, ci dimpotrivă, încărcătura afectivă creşte odată cu trecerea anilor. În special atunci când rămâne singur, îşi redescoperă un mare potenţial emotiv liber şi simte o mare nevoie de a-l reinvesti.
Bătrâneţea nu este deci o etapă a vieţii privată de iubire. Chiar dacă iubirea este făcută din sentimente care nu-şi pierd niciodată frumuseţea şi nu sunt erodate de trecerea timpului, în societatea noastră problema afectiv a vârstei a treia este subevaluată. Şi aceasta tocmai de către cei care nu ştiu să iubească, ignorând faptul că în inima omului se sălăşluieşte pentru întreaga viaţă dorinţa unei iubiri intense şi infinite.
Omul este un animal afectuos, poate din cauza faptului că are o lungă perioadă de dependenţă infantilă. Frica de a nu fi iubit îi creează angoasă. Doar în braţele care îl iubesc el redevine un copil senin, într-un loc sigur. În cultura noastră, există tendinţa de a condiţiona stima de sine de iubirea care se primeşte de la ceilalţi.
Sub crusta cotidiană a vieţii se scurge limfa iubirii. Se gândeşte greşit că magia iubirii este circumscrisă vârstei de 20 de ani, că doar atunci oamenii se pot îndrăgosti, şi că odată cu trecerea timpului amorţesc completamente pasiunile erotice, instalându-se în om un fel de anestezie. În realitate, chiar la bătrâneţe, se continuă să se caute iubirea. Dacă tinereţea este dominată de pasiune şi maturitatea de dragoste, bătrâneţea este etapa tandreţei. La vârsta a treia se iubeşte într-o manieră nouă, mai profundă şi mai sensibilă, întrucât la această vârstă omul este mai tolerant şi mai înţelegător; reuşeşte să detaşeze şi să purifice iubirea de pasiune, care devine mai puţin trupească. Bătrânul este mai disponibil pentru intimitate, care nu înseamnă „raport intim” ci comunicare profundă, grijă de celălalt, sintonizare cu el.
La o anumită vârstă este mai uşor să comunici prin limbajul inimii, printr-o tăcere afectuoasă. Există tăceri mai calde şi mai afectuoase decât multe cuvinte. Dragostea care există între doi bătrâni este ceva care impresionează. Însă nu toţi bătrânii au un partener de viaţă, majoritatea trăind singuri. Se întâmplă însă tuturor să descopere într-o zi că şi-au pierdut puterea de seducţie, că nu mai beneficiază de consideraţia de care se bucurau mai demult. Se accentuează astfel contrastul între „cum se simte dinăuntru” şi cum este perceput de alţii „din afară”; se descoperă astfel existenţa unei inimi tinere prizonieră într-un trup bătrân. Constatarea pierderii puterii seductive, legată de modificările fiziologice specifice îmbătrânirii, determină bătrânul la o progresivă retragere din viaţa de relaţie.
Dar la iubire nu trebuie să se renunţe, indiferent de vârstă. Iubirea reîntinereşte, face să se piardă noţiunea de „timp”. Trăind o poveste de dragoste, omul învaţă să trăiască mai bine prezentul, să ştie gusta mai bine cotidianul.
Filosofia iubirii de azi este caracterizată de simţul tranzitoriului şi de supraevaluarea prezentului. Bătrânul în schimb, deoarece se teme de viitor, preferă stabilitatea prezentului. Cu timpul, se schimbă durata raporturilor: în locul relaţiilor scurte, specifice tinerilor, bătrânii doresc legături de durată şi profunde, dorind să îmbătrânească împreună într-o protecţie reciprocă. Şi aceasta intră în logica psihologiei evolutive: tânărului îi este frică de stabilitate şi doreşte schimbări; bătrânul, dimpotrivă, caută eternul în locul contingentului, certitudinea în locul dubiului.
De la o anumită vârstă, nu se mai doreşte o persoană cu care „să se facă sex” sau să se petreacă sfârşitul săptămânii, ci un partener pe care să-l păstrezi pentru totdeauna. Doar la o anumită vârstă se conştientizează faptul că solitudinea este toxică, că răsfăţatul nu este o simplă slăbiciune. Când se ajunge la înseratul vieţii, se înţelege că ceea ce contează nu sunt aparenţele, ci realitatea din spatele lor; se va privilegia astfel interiorul în dauna exteriorului, reflecţia în dauna activismului, profunzimea în dauna superficialului, tăcerea în dauna cuvântului.
Odată cu trecerea anilor, omul devine mai selectiv şi mai exigent, mai interesat de calitatea decât de cantitatea legăturilor afective. Simultan însă, se teme să renunţe la raţionalitate pentru emotivitate. Adeseori îşi pune stavilă sentimentelor pentru a nu se destabiliza psihic.
La bătrâneţe nu este uşor să iniţiezi o prietenie. În special este dificil să găseşti un partener care să trăiască aceleaşi emoţii, care să fi avut acelaşi parcurs în viaţă, să fi întâlnit aceleaşi obstacole. Există o imensă cerere de iubire, dar o foarte mică ofertă. Femeile, care trăiesc mai mult decât bărbaţii, rămân singure şi suferă pentru că nu găsesc un partener care să se abandoneze în universul dragostei fără să se lase confiscat de muncă sau să se lase capturat de sex. De fapt, generaţia masculină de după război simte doar exigenţele lui „trebuie” şi este tentată să urmărească scopuri care pretind reprimarea emoţiilor. Aceşti bărbaţi devin victime ale unei etici sacrificaile, ale unei tendinţe profunde spre renunţare, spre singurătate afectivă.
Viaţa este vrednică de a fi trăită la orice vârstă ne-am afla, pentru că în ea ne este dat să iubim. Fără iubire suntem deja bătrâni, fără să ne dăm seama: bătrâni devenim când încetăm să mai iubim. Lumea crede că îmbătrâneşte pentru că trăieşte, în realitate îmbătrâneşte pentru că nu mai iubeşte.

„Este necesar să se arunce o privire scurtă asupra mediului socio-religios în care s-a format Sabin Olea, chestiune fără de care nu se poate înţelege dinamica atmosferei confesionale a satului Cib. Un aspect fundamental din viaţa comunităţii cibiene este acela al rolului central pe care îl hărăzeau localnicii preotului: „Totul se învârtea în jurul bisericii”. Încă în secolele XVII-XVIII preoţii – aşa cum reiese din documente – erau în general lipsiţi de învăţătură, însă de educaţia şi de cultura lor liturgică se ocupau preoţii bătrâni. S-a coagulat astfel o tradiţie preoţească transmisă din generaţie în generaţie, care surprinde dimensiunile unui modul mentalitar conform căruia înaintaşii căpătau o valoare specială, lucru confirmat şi de mărturia preotului Sabin Olea: „Cu neţărmurită recunoştinţă, în memoria scumpilor mei părinţi: Petru Olea lui Aronu popii şi Ana, născută Păşcău, de la care am primit cea dintâi şcoală a vieţii şi am învăţat a fi om cinstit, perseverent în muncă şi iubitor de neam şi trecutul lui – ca Tata, şi curajos în muncă cinstită ca Mama!”.

Vei cunoaşte, bătrân fiind, cât de greu e să înveţi la această vârstă, când se cere să fii deja înţelept.

Bătrâneţea este o mutilare a corpului, care rămâne întreg: toate le are şi la toate lipseşte câte ceva.

Nu-i bătrân cel cu capul albit, chiar dacă are o sută de ani. Acela-i bătrân între oameni a cărui minte e mai matură.

Acesta-i lucrul cel mai dureros la bătrâneţe: să simţi la vârsta aceasta că eşti nesuferit altuia.

Urmându-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negândite ne-a ajuns din urmă bătrâneţea.

Nimeni nu este atât de bătrân, încât să nu spere pe drept la încă o zi de viaţă.

Dorinţa de plăceri a încetat, stima oamenilor s-a dus, cel de-o vârstă cu noi au plecat la cer, şi-n curând nu vor mai fi nici prietenii dragi ca viaţa. Ne ridicăm cu ajutorul toiagului: ochii sunt acoperiţi de întuneric adânc, corpul, vai, e gârbovit. Şi totuşi tremură să nu-l surprindă moartea!

Cât suntem în stare să dobândim avere, cei din jurul nostru ne arată simpatie. Dar după ce corpul nostru s-a gârbovit de bătrâneţe, nimeni nu mai întreabă de casa noastră.

Un bătrân este de două ori copil!
An old man is twice a child!

Puţini oameni ştiu să fie bătrâni!
Peu de gens savent être vieux.

Toată lumea e de acord că nebunia este inseparabilă de tinereţe. Atunci ce să gândim despre bătrânii care caută să pară tineri sau cărora le pare rău că nu mai sunt?