Parintele Selafiil cel Orb: «Iarta-ma, Doamne, ca n-am facut nimic bun!»
“Părintele spunea că vremea este aproape. ‘O să înceapă mare învălmăşeală în Biserică, eu n-o s-o prind, dar voi o s-o prindeţi‘. Mai spunea că e aproape timpul cînd cărţile ortodoxe vor fi nesemnate şi se vor răspîndi din mînă în mînă. Atunci vor propovădui femeile, ca pe vremea sfinţilor apostoli, deoarece preoţii nu o vor putea face. Dreapta credinţa va fi păstrată prin epistole răspîndite printre credincioşi, deoarece partea oficială a Bisericii nu va mai propovădui adevărul. Cu toate acestea, părintele spunea să mergem aşa înainte, fără să ne rupem de episcopi“. (Parintele Selafiil de la Noul Neamt)
Duminică, 28 noiembrie împreună cu un grup de pelerini din România am avut ocazia să primim un cuvînt de învăţătură de la părintele Selafiil cel Orb de la mănăstirea Noul Neamţ, din Kiţcani. Bătrînul, chiar dacă are deja 96 de ani şi nu e în stare să să poarte pe sine fără ajutorul chileinicului Ghenadie, ne-a primit pe toţi cu dragoste şi bunăvoinţă şi, după ce ne-a binecuvîntat pe noi şi pe familiile noastre, ne-a răspuns la întrebări. Convorbirea noastră a fost mai neobişnuită, pentru că părintele Selafiil nu mai aude de ani buni şi părintele Savatie, ucenicul lui s-a văzut nevoit să-i strige la ureche întrebările noastre. A fost o experienţă de neuitat.
Părintele ne-a sfătuit să alergăm la rugăciune oridecîteori ne vine un gînd rău şi să nu ezităm a ierta oamenilor, pentru că «nu-ţi ia nimeni bani pe asta» Pentru folosul nostru duhovnicesc sfinţia lui a repetat de vre-o sută de ori rugăciunea sa îndrăgită: «Doamne iartă-mă!»
– Cum e să trăieşti fără patimi, părinte?
Ei, nu mai este patima care-o fost la tinereţe…Acum nu-mi aduc aminte decît de păcatele mele. Dar la patima trupului mi-i greaţă să mă gîndesc.
Da în tinereţe ai avut necazuri cu patima asta, cîţi ani te-a luptat?
Nu mai ţin minte că-s mulţi…Ei, de la vre-o 20 de ani m-a luptat patima asta şi a ţinut vre-o 30 de ani. Nu era săptămînă să nu mă ispitească prin vis. Dar dacă mai trebuia să slujesc la prestol, cu atît mai mult. Da eu am apucat învăţătura lui Dumnezeu, am pus hotar şi am zis «Gata!» Şi mi-o luat-o Dumnezeu, mi-a ajutat.
– Da ce să facem noi împotriva patimei acestea, ce ajută mai mult, părinte?
Trebuie post şi rugăciune. Să ziceţi aşa: «Doamne iartă-mă şi izbăveşte de patimi trupul acesta păcătos! Stai că mi-am amintit… Eu m-ai citeam vieţile sfinţilor şi patericuri şi-mi ziceam: «Cum au pătimit sfinţii, că tot oameni au fost şi ei? De ce adică să nu pot lepăda şi eu?» Şi m-a ajutat Dumnezeu şi am lepădat şi eu. Iaca cum.
– Părinte, da după ce se duce patima asta mare a trupului, nu vin alte ispite de la vrăjmaşul?
Apoi, deamu vine zavistia, răutatea, mînierea, neascultarea, începi să-i judeci pe alţii şi iese şi mai rău, pentru că începi să slujeşti vrăjmaşului cu lucrurile lui. Că diavolul are mii de lucruri, pe care noi nici nu le ştim, poate. El le bagă în sufletul nostru pe ascuns. Da cum numai vă vine un gînd rău, sari la rugăciune şi zi: «Doamne, depărtează pe vrăjmaşul care se luptă cu mine neîncetat şi nu-mi dă pace să-mi caut de ascultarea mea, sau să mă odihnesc. Luptaţi-vă! Îngerul omului se bucură cînd vede că facem rugăciune şi el scrie ce facem, scrie. Ai făcut rău, scrie rău, ai făcut bine scrie bine. Şi cînd murim vine la fiecare vamă şi pune înainte ce are acolo scris. Dacă creştinul e pe ducă şi are mai multe rele e cam greu…Dar dacă are mai multe bune, tot scapă omul, că Dumnezeu e milostiv şi mai pune în locul faptelor noastre mila Lui. Şi te iartă. Dar dacă n-ai nimic bun atunci ce să faci? Fă binele. Aşa că noi întotdeauna să facem rugăciune. Neîncetat. Să avem rugăciunea minţii. «Iartă-mă, Doamne, că nimic bin n-am făcut! Şi ajută-mă să nu mai fac cele rele!». Şi nu-i greu asta, că-i fără bani. Nu ne pune nimeni să plătim. Se cere doar răbdare şi dragoste. Să iertăm. Să nu primim zavistia. Zavistia ne întoarce de la toată fapta bună la fapta rea. Dacă ţi se întîmplă în timpul zilei să te scîrbeşti, apoi, cînd ajungi să te culci, zi: «Doamne, iartă-i pe toţi fraţii mei, că Tu eşi Bun şi ei sînt buni, dar eu sînt păcătos şi nu pot răbda. Iartă-mă şi Tu pe mine că şi eu îi răbd şi îi iert pe toţi. Şi Dumnezeu te iartă dacă ierţi şi tu pe dînşii. Altfel nu se poate lucra. Nu poate omul să crească fără scîrbe.
– Nu poate omul să nu se mîhnească, da Bătrîne?
Da, nu poate omul să nu se mîhnească, că se întîmplă să-i facă cineva rău, cineva în contra şi … se scîrbeşte omul. Da seara cînd ajungi să te culci, să zici: «Iartă-i Doamne pe toţi şi mă iartă şi pe mine, că eu îi iert pe toţi!»
– Să căutăm deci să ne iertăm?
Da, să căutăm să ne iertăm: «Doamne, iartă-i!». Da cînd te-a ocărî cineva să nu te scîrbeşti. Ştiţi pilda cu fratele din pateric. Cică, era un frate şi avea ca duhovnic un bătrîn cam aspru. Dacă grăia ceva nelalocul lui îi croia vre-o două beţe la spinare sau la cur, unde nimerea. Dar fratele de cîte ori o primea se bucura de parcă ar fi cîştigat ceva. Şi alt frate care ştia cum îl educă bătrînul, de cîte ori îl întîlnea, îl întreba: «Cum cu bătrînul azi?» Şi el, dacă nu primea nici un băţ pe spate în ziua aceea, zicea cu regret: «N-am cîştigat nimic azi…»
– Adică dacă nu-l bătea, nu cîştiga nimic?
Da. Şi dacă îl bătea, era vesel şi bucuros că o cîştigat. D-apoi Sfîntul Ioan Damaschin, era om învăţat şi bătrînul lui îl oprea să facă, vrasăzică, lucruri bune. Vroia să citească cîte un condac, un acatist, o rugăciune sau te miri ce şi bătrînul nu-i da voie. Şi apoi îngerul Domnului i-a zis: «Nu-l opri de la fapte bune!» Da bătrînul l-o trimis din Ierusalim, de la Valea Plîngerii, de acolo unde era mănăstirea Sfîntului Sava, l-o trimis să ducă nişte coşniţe tocmai la… cum se chiamă capitala Siriei, că am uitat?
– Damasc…
Damasc, da şi el s-o dus fără să zică nimic. Si apoi un creştin de acolo l-a luat la dînsul şi s-o luat ei de vorbă şi l-o cunoscut. Şi dacă l-o cunoscut o cumpărat acela coşniţele şi Ioan s-o întors înapoi. Vedeţi, nu i-o zis nimic împotrivă bătrînului, s-o dus. Gîndiţi-vă cîţi chilometri sînt de la Ierusalim pînă la Damasc! Şi el o dus în spinare coşniţele celea şi n-o cîrtit.
– Înseamnă că să primim şi noi ca din mîna lui Dumnezeu toate încercările, sau cum, părinte?
Da, da,da, da…
– Să ne gîndim că ne ispiteşte ca să avem pace?
Da, da, da, da…Iaca să ne uităm la femeia lui Lot. Ea o ieşit din arderea focului, dar dacă nu o ascultat cuvîntul şi s-o uitat înapoi, s-o făcut un drob de sare. O murit acolo pe loc.
– Deci, dacă am pornit pe drumul lui Dumnezeu, să zburăm înainte, aşa părinte?
Da, da înainte cum ai spus.
– Dar dacă sîntem păcătoşi, neputincioşi, împătimiţi, cum să facem? Tot înainte?
Mare foc o fost atunci în Sodoma şi Gomora. I-o ars Dumnezeu cu ploaie de foc şi pucioasă. Aţi văzut minunea lui Dumnezeu?
– Părinte, a bătut clopotul de două ori…
Da, n-am auzit nimc… Adu căruţa ceea (căruciorul cu rotile) încoace să mergem la slujbă…
