La 23 octombrie 2013, de ziua pomenirii cuviosului Ambrozie de la Optina, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat cinul marii sfinţiri a catedralei „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” de la mănăstirea stavropighială de călugări Pustia Optina şi Dumnezeiasca liturghie în biserica nou sfinţită. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.
Aş vrea să vă felicit din inimă pe toţi cu ocazia sărbătorii, a zilei pomenirii sfântului cuviosului stareţ Ambrozie de la Optina. În acest an se împlinesc 25 de ani din ziua proslăvirii lui şi în acest an aniversar eu vizitez Pustia Optina cu un sentiment deosebit. Privind la aceste biserici şi construcţii mănăstireşti istorice, renăscute din uitare şi cenuşă, mă îndrept cu gândul la acei ani, când Optina strălucea în slava ei duhovnicească, când era lumină pentru multe suflete ce se îndoiau, în special în rândul intelectualităţii ruse.
Anume de Optina sunt legate numele lui Feodor Mihailovici Dostoevski şi Lev Nicolaevici Tolstoi, care, decăzând de la Biserică, a dorit în ajunul morţii sale să vină încoace pentru a aduce pocăinţă. Însă voinţa lui Dumnezeu a fost alta… Noi ştim de asemenea că de acest loc sunt legate numele altor gânditori celebri, care au creat fundalul intelectual şi duhovnicesc al vieţii poporului nostru în secolul al XX-lea. Era un timp deloc simplu şi multe ispite, care pe atunci tentau oamenii, au fost depăşite de istoria ulterioară, au fost învinse – doar multe ispite au şi dus la tragedia revoluţiei, războiul civil, la milioane de jertfe omeneşti.
În acel timp, despre care vorbim, foarte mulţi oameni legau cuvântul „libertate” de ceea ce e cel mai bun, crezând că prin mijloace politice se poate de dobândit libertatea adevărată a omului. Dar ei greşeau. Declarând libertatea, egalitatea şi fraternitatea, aceia care o făceau, erau gata să distrugă oamenii, să nimicească ţara, să refuze la istorie, să se lepede de Dumnezeu – doar pentru faptul ca aceste cuvinte să fie realizate în viaţă. Însă noi ştim că în loc de egalitate am căpătat inegalitate, în loc de libertate – robie, în loc de fraternitate – înstrăinare…
Pronunţarea cuvintelor nu semnifică faptul că ele neapărat se vor umplea de un conţinut autentic. Pronunţarea cuvintelor nu înseamnă deloc faptul că sensul lor va fi realizat. Anume aceasta nu cunoştea poporul nostru. El a fost ispitit de cuvinte, el credea că oamenii care proclamă egalitate, fraternitate şi libertate, vor face totul pentru ca viaţa să devină cu adevărat astfel, ca fraternitatea cerută de poporul nostru, sentimentul de obşte să fie realizat, inclusiv în domeniul vieţii sociale. Poporul tindea spre faptul ca şi cuvântul „libertate”, realizându-se, să dăruiască oamenilor posibilitatea să-şi descopere pe deplin potenţialul său şi să realizez în viaţă ceea, cea ar dori şi ar putea să realizeze, sprijinindu-se pe ajutorul lui Dumnezeu şi pe propriile puteri. Iar cuvântul „fraternitate” era atât de aproape poporului nostru, educat în spiritul Ortodoxiei! Însă visurile la aceste valori s-au transformat în pierderea oricărei atenţii şi a oricărei precauţii. Propaganda acestor cuvinte a fost crezută şi ceea ce s-a întâmplat mai târziu este bine cunoscut tuturor – nici egalitate, nici fraternitate, nici libertate.
Pustia Optina era lumina vieţii duhovniceşti. Încoace veneau gânditorii noştri pentru ca să se atingă de o experienţă duhovnicească reală a monahilor, ca în lumina acestei experienţe să-şi aprecieze concepţiile şi convingerile proprii. Una este să gândeşti, iar cu totul altceva este să trăieşti. Gândul fără faptă nu are valoare. Doar atunci, când gândul bun se realizează în viaţa reală a oamenilor, acest gând are valoare. Cugetătorii noştri mari înţelegeau bine aceasta şi veneau încoace, ca din convorbirile cu acei care au înţeles din propria experienţă ce semnifică acele valori, care erau prezente în gândurile compatrioţilor noştri în acele timpuri, să răspundă la principala întrebare: dar ce trebuie să facă ca cele mai înalte idealuri să poată fi realizate în viaţa reală a oamenilor?
După acei ani minunaţi ai înfloririi Pustiei Optina, în ţara noastră a survenit haosul – conflicte civile, distrugerea mutuală, suferinţe şi scârbiri. Şi cât este de minunat că Optina a renăscut din nou în acele vremuri, în care a binecuvântat-o Domnul.
Aceasta conferă o mare responsabilitate asupra tuturor celor, care aici trăiesc şi muncesc. De Optina au fost legate cele mai măreţe pagini duhovniceşti ale vieţii poporului nostru în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. De aceea multe persoane veneau încoace doar pentru că această mănăstire se numeşte Pustia Optina, ştiindu-i măreaţa istorie. Cât e de mare responsabilitatea celor care azi trăiesc aici, care azi se mântuiesc aici, care azi îşi hrănesc aici mintea şi inima prin cuvinte Dumnezeieşti!
În experienţa stareţilor de la Optina nu era nimic neverosimil, neaşteptat, extraordinar. În experienţa stareţilor de la Optina nu era nici un supraefort emoţional, nici o isterie duhovnicească. Totul era calm, paşnic, totul creştea în mod firesc în inimile lor, inclusiv creştea în mod firesc apropierea lor de Dumnezeu.
În citirea apostolică de azi, care se cuvine a citi de fiecare dată, când pomenim părinţii cuvioşi (Gal. 5:22-6:2), apostolul Pavel ne învaţă ce este roada Duhului. Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia – cuvinte atât de simple şi de clare. Apostolul spune că împotriva celor care au dobândit aceste virtuţi, nu este lege. Iar aceasta înseamnă că împotriva unora nu este lege? Aceasta înseamnă că împotriva lor nu este judecată. Şi cum se intersectează aceste cuvinte ale apostolului cu alte cuvinte, că aceşti oameni nu vor veni la judecată, dar se vor muta din moarte la viaţă (vezi: In. 5:24). Nici un fel de judecată asupra celor, care au dobândit aceste virtuţi duhovniceşti, nu va mai fi: omul moare şi trece de la moarte la viaţa veşnică.
Dacă noi vom dori să educăm în noi dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia, dacă vom pune în faţa noastră sarcina: „Azi educ în mine dragostea, mâine – bucuria, poimâine – facerea de bine” etc., nimic nu vom reuşi. Nu este cu putinţă să educăm în mod separat în noi roada Sfântului Duh – se poate doar prin integritatea vieţii noastre. Şi apare întrebarea: se prea poate, în viaţa duhovnicească este ceva unic, care e în stare să educe în noi toate aceste virtuţi concomitent? Răspunsul la această întrebare: există! Există o astfel de virtute.
Sfântul Efrem Sirianul spune: „Doamne, dacă noi ne aflăm permanent în faţa ochilor Tăi, de la noi este izgonit orice păcat”. Această aflare în faţa lui Dumnezeu, amintirea permanentă a lui Dumnezeu, după cum spune Ioan Gură de Aur, este cea mai mare virtute.
Probabil, oamenii pleacă de la viaţa laică, mondenă, la mănăstire, înţelegând sau neînţelegând aceasta, pentru ca să aibă posibilitate să ţină minte în permanenţă de Dumnezeu, să stea în faţa ochilor Lui. Este greu a dobândi aceasta, aflându-te în lume – un număr enorm de ispite, probleme, conflicte, sarcini de ordin profesional distrag atenţia. Deseori oamenii îşi amintesc de Dumnezeu în cel mai bun caz o dată pe săptămână, când vin la serviciul divin în ziua de duminică. Iar alteori nici o dată pe săptămână nu-şi amintesc, dar numai atunci când îi vizitează vreo nenorocire sau apar anumite circumstanţe dificile. Un astfel de om este descoperit la toate tentaţiile lumii, deoarece parcă ar crede în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este prezent în viaţa lui. Noi izgonim din noi orice ispită de păcat şi suntem capabili să obţinem toate virtuţile apostoliceşti doar atunci, când în permanenţă ne gândim la Dumnezeu.
Sfântul Ignatie Breanceaninov, meditând la faptul ce semnifică amintirea despre Dumnezeu, spune că ea începe cu citirea în mod regulat, permanent şi atent a Sfintei Scripturi şi a sfinţilor părinţi, când omul în fiecare zi se cufundă în această stihie harică a revelaţiei lui Dumnezeu, când el aude glasul lui Dumnezeu. Aceasta este deja foarte mult! De la auzul glasului lui Dumnezeu se poate de trecut şi la vederea lui Dumnezeu cu ajutorul inimii noastre, cum a fost în viaţa sfinţilor stareţi de la Optina, care, fără îndoială, erau văzători cu inima a lui Dumnezeu. Bineînţeles, este foarte important, de asemenea, conform spuselor sfântului Ignatie Breanceaninov, să-i citim pe sfinţii părinţi. Eu aş mai adăuga la acesta şi importanţa săvârşirii rugăciunii permanente. Aseară părintele locţiitor mi-a spus că mulţi din fraţi săvârşesc rugăciunea lui Iisus mai bine de 1 000 de ori pe zi. M-am bucurat de aceasta. Ce înseamnă rugăciunea permanentă? Aceasta este deschiderea minţii şi a inimii în faţa lui Dumnezeu, aceasta este gândirea permanentă la Dumnezeu.
Dacă noi ţinem minte de Dumnezeu, atunci inima noastră se află în dragoste, în bucurie, în pace. Noi suntem în stare să răbdăm îndelung şi să fim buni, noi devenim blânzi, căci cum se poate să te mândreşti în faţa lui Dumnezeu? Noi devenim oameni de o credinţă profundă, deoarece rugăciunea şi aflarea în faţa lui Dumnezeu ne leagă pe noi de El cu o relaţie strânsă, profundă.
Mănăstirile, de fapt, trebuie să aibă în calitate de sarcină principală ajutorul acordat fiecăruia, cine vine încoace, în obţinerea acestei amintiri despre Dumnezeu, a aflării în faţa lui Dumnezeu. Se vede că însăşi experienţa vieţii stareţilor de la Optina uluia conştiinţa intelectualilor din secolul al XIX-lea. Sunt profund convins, experienţa duhovnicească reală a oamenilor, care se află într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu, este în stare şi azi cu o putere şi mai mare să uluiască conştiinţa contemporanilor noştri, care deseori pe negândite, din inerţie sau sub influenţa patimilor Îl neagă pe Dumnezeu, mărturisind prin aceasta o absolută nedorinţă de a comunica cu El. Însă, atingându-se de o experienţă religioasă reală, şi ei sunt în stare să vadă această perspectivă duhovnicească captivantă a vieţii omului în comunicare cu Dumnezeu.
Aş vrea să vă doresc vouă tuturor, dragii mei, monahii Pustiei Optina „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, să vă urcaţi din putere în putere, prin citirea Sfintei Scripturi şi a sfinţilor părinţi, prin rugăciuni, prin spunerea rugăciunii lui Iisus, prin oficierea serviciului divin, prin pravila de chilie, prin purtarea ascultării, prin lepădarea de propria voinţă, dându-vă în mâinile lui Dumnezeu, să fiţi în permanenţă alături de Domnul, în permanenţă să ţineţi minte de El. Şi atunci toate virtuţile – în mod nevăzut, tainic, prin dorinţa lui Dumnezeu – îşi vor găsi loc în inimile voastre şi minţile voastre, transformându-vă viaţa.
Cred că experienţa duhovnicească a Pustiei Optina este căutată azi în Patria noastră nu mai puţin decât în secolul al XIX-lea. Dea Dumnezeu ca împărtăşirea oamenilor la experienţa duhovnicească de la Optina să le ajute să evite acele greşeli, rătăciri şi ispite îngrozitoare, care au adus la dezastrul ţării noastre şi la prigoana asupra credinţei. Sper că experienţa trecută de poporul nostru şi slujirea jertfelnică duhovnicească a monahilor vor ajuta să evităm în viitor orie tentaţii şi scârbe. Amin.
