”Oamenii de altă dată aveau multă dragoste între ei”

Cuviosul Nifon ajunsese la o mare înălţime a virtutiilor. Luptele lui duhovniceşti erau vrednice de mirare şi mulţi veneau la el ca să îl cunoască şi să-i ceară sfat. Astfel, a venit la el un credincios şi i-a zis:

– Mult mă mir, părinte, cum de nu te înalţi cu mintea când atâta lume te cinsteşte!

– Ştii, fiule, i-a zis Cuviosul, de ce nu mă mândresc?

– Nu ştiu, părinte, i-a răspuns ucenicul cu smerenie.

– Ascultă dar! Eu în fiecare zi, de două sau de trei şi de patru ori, îmi aduc aminte de păcatele pe care le-am făcut fără frică de Dumnezeu. Şi cu cât mă gândesc la ele, cu atât sufletul meu este îndurerat, gândind că niciodată nu am făcut ceva plăcut lui Dumnezeu. De aceea nu mă mândresc. Şi când aud cinstiri şi laude, mi se par nevrednice şi laudele şi eu însumi. Tu, să zicem, mă lauzi o dată sau de două ori pe săptămână, iar eu necontenit, în toate zilele, mă îngreţoşez de mine, mă mustru, mă osândesc şi mă văd ca un câine mort, plin de viermi.

– Spune-mi, părinte, a continuat fratele, de ce cei mai mulţi oameni urăsc pe cei virtuoşi? Unii îi dispreţuiesc iar alţii se smintesc de ei. Puţini îi laudă, cei mai mulţi însă îi osândesc.

– Drepţii, fiule, au mult câştig din ocările ce le vin de la oameni. Îi împodobesc ca pe stelele cerului. Am văzut eu un om evlavios care a câştigat numai într-o zi cincizeci de cununi!

– Spune-mi şi mie, s-a rugat fratele, cum le-a câştigat?

– Omul acela era bun şi foarte blând. Făcea mult bine vecinilor săi, iubea pe toţi ca pe îngerii lui Dumnezeu. Aceştia, însă, erau întunecaţi de cel viclean şi-l urau ca pe un criminal. Şi cum obişnuieşte diavolul să calomnieze pe sfinţi prin gura păcătoşilor, aşa a făcut şi acum. Unii ziceau despre el că este viclean, alţii că a căzut în erezie. Fericitul acela, însă ce făcea? Se ruga pentru ei, zicând:

“Doamne miluieşte pe cei ce mă urăsc, mă zavistuiesc şi mă clevetesc! Nici unuia din aceşti fraţi să nu i se întâmple vreun rău pentru mine păcătosul, nici acum, nici în viitor, nici în clipa morţii, nici în ziua judecăţii. Ci, mă rog, Doamne, sfarmă şi destramă uneltirile diavolului, pentru că ştii, Iubitorule de oameni, că acesta este cel ce-i ridică împotriva mea, Rogu-te, Dumnezeul meu, ca, precum nu m-ai pedepsit pe mine ticălosul, ori de câte ori am greşit şi am alergat cerând iertare la milostivirea Ta, tot aşa, şi pe aceşti sfinţi, robi ai Tăi, care mă vorbesc de rău, să nu-i pedepseşti, ci sfințește-i cu Duhul Tău cel Sfânt!”

Acestea le zicea, iubitul meu, acel drept în rugăciunile sale pentru duşmanii şi calomniatorii săi. Şi de câte ori pe zi de silea pe sine şi se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lor, de atâtea ori cobora din cer un înger şi-i punea pe cap o cunună de pietre scumpe. De aceea, fratele meu, Dumnezeu îngăduie adesea, ca drepţii să fie ocarati şi vorbiţi de rău, pentru ca să se înmulţească cu miile cununile lor şi să moştenească Împărăţia Lui.

Atunci i-a zis fratele:

– Dar cum se face, că mulţi drepţi nu fac rău nimănui şi totuşi oamenii se smintesc de ei şi zic de pildă: dacă vrea să se mântuiască, să meargă în pustiu! În oraşe stau cei mândri şi cei iubitori de slavă, ca să se bucure de laudele oamenilor.

– Nu locul mântuieşte, fiule, a răspuns sfântul, ci purtarea, grija, atenţia şi silinţa fiecăruia. Ia aminte la pildele ce-ţi voi spune: Precum ne adevereşte şi Moise, Enoh a fost unul din oamenii de la început, care a bineplăcut lui Dumnezeu. El a avut femeie şi copii şi ceea ce este mai minunat, el a trăit printre oameni păcătoşi. Apoi Avraam, cât de mare prieten al lui Dumnezeu a fost! A avut şi el femeie şi 318 rudenii şi robi, nenumărat aur şi argint. Totuşi, nimic din acestea nu i-au fost piedică spre mântuire! Dimpotrivă, i-a ajutat mai mult evlavia şi dragostea sa faţă de Dumnezeu.

Ia gândeşte-te şi la Lot, unde a locuit? În smintelile satanei, între sodomiţi! A văzut adesea urâtele lor păcate, dar nu a judecat pe nimeni; de aceea l-a şi iubit Dumnezeu şi nu i-a închis uşa împărăţiei Sale. Şi Iov, care avea bogăţie împărătească, slava negrăită, femeie şi copii şi totuşi, în acelaşi chip şi-a câştigat şi el mântuirea. Ce să mai zic de Isaac, de Iacov, de Iosif şi de mulţi alţii? Toţi aceştia au plăcut lui Dumnezeu, nu cu forma cea dinafară a vieţii lor.

Cât despre celălalt lucru, care ai întrebat, cum adică cei drepţi nu sunt tuturor plăcuţi, ia aminte la cele ce îţi voi spune! Nu vezi oare că Dumnezeu dă ploaie, iar unii se bucură şi alţii nu? Unul zice că-i aduce pagubă, altul zice: slavă lui Dumnezeu că a adăpat pământul! Dacă vine iarna cu frig şi cu îngheţ, săracii care tremură de frig zic: “O, Doamne, de ce ai dat frigul?”. Iar cei bogaţi atunci se bucură mai mult pentru că sunt îndestulaţi cu de toate: vin, pâine, carne, căldură, haine calde şi tot ceea ce bucură trupul şi pentru că pot să se joace cu zăpadă. După, primăvara, vine vara cu căldurile mari. Atunci, unii zic: e mai bine iarna că nu sunt muşte, nici purici, nici ţânţari!

Dar de ce să mai lungesc vorba? Ajunge să ne gândim la un lucru: Domnul şi Dumnezeul nostru S-a făcut om şi a trăit cu ce nerecunoscători, a făcut nemărginit bine neamului omenesc, a izgonit demonii, a curăţat pe leproşi, a luminat pe orbi, a întărit pe slăbănogi, a îndreptat pe şchiopi, a înviat morţii, a întors pe vameşi, a luminat pe desfrânate, a săturat cu puţină pâine mulţimi nenumărate de oameni şi multe altele a făcut, pe care nu-i cu putinţă a le descrie. Şi ce recunoştinţă a primit în schimb Domnul nostru pentru toate acestea? Unii ziceau că “Omul acesta nu este de la Dumnezeu”, alţii că “este samaritean”, iar alţii că “are demon”. Unul Îl înjura, altul Îl pălmuieşte, alţii Îl lovesc şi scuipă preacurata Lui faţă, iar la urmă Îl răstignesc!

Deci, dacă Acela Care ne-a creeat nu a plăcut la toţi oamenii, cum va plăcea cel drept, mai ales când oamenii sunt aşa de mulţi?

Adu-ţi aminte de dreptul Abel, care nici un rău nu a făcut lui Cain şi totuşi, acesta l-a urât şi cu ajutorul celui viclean l-a omorât. Gândeşte-te dar, dacă atunci când numai aceşti doi fraţi erau pe pământ, dreptul Abel nu a putut scăpa de ura celui rău, cum va putea scăpa cineva acum, cu aşa mulţime? Cu adevărat este cu neputinţă, că este scris: Fiule, dacă vrei să lucrezi pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul de ispită!”

Atunci, fratele a zis către Cuviosul:

– De vreme ce, părinte, am început această convorbire folositoare, te rog să-mi mai lămureşti ceva, pentru că şi creştinii de altă dată doreau să vorbească cu părinţii despre cele duhovniceşti.

– Vorbeşte, fiule, şi nu te îndoi. Dumnezeu îmi va da cuvânt pentru folosul sufletului tău.

– Cum se face că părinţii noştri din vremea de demult trăiau şi mureau în pace, pe când noi astăzi, precum ştiţi, mergem din necaz în necaz, din mâhnire în mâhnire şi cu multă tulburare ne sfârşim viaţa?

– Oamenii de altă dată aveau multă dragoste între ei şi fiecare întâmpina pe aproapele său cu sinceritate şi cu dreptate. Şi aveau aşa de mare dragoste pentru Dumnezeu, încât niciodată nu duceau la biserică ceva, dacă nu era desăvârşit. Acum însă, lucrurile nu mai stau aşa, ci toate cele alese le dăm pântecelui, făcându-l dumnezeu şi ceea ce este stricat şi nefolositor, aceea ducem la biserica Lui Hristos. Se ştie apoi, că în tot ce făceau, ei, slujeau cu adevărat lui Dumnezeu şi astfel Îl aveau în ajutor şi împăciuitor în toate nevoile; pe când azi, precum am zis, avem pântecele dumnezeu şi acestuia îi slujim în toate, ceea ce nu numai că nu ne aduce folos şi mântuire, ci dimpotrivă, ne pricinuieşte multe dureri şi supărări.

– Părinte, a continuat fratele, fiindcă Dumnezeu vă luminează mintea cea preaînţeleaptă ca să-mi spuneţi cele ce trebuie, vă rog spuneţi-mi, are durere şi silă sufletul când se desparte de trup sau poate ieşi liniştit şi uşor?

– De vreme ce n-am murit, nu ştiu bine, îi răspunse Cuviosul, zâmbind. Dar fii atent, sunt drepţi care au moarte amară şi păcătoşi care au moarte plăcută. Dar moartea amară a celui drept îi spală păcatele pe care, ca om, le-a făcut în viaţă, de vreme ce nimeni nu este fără de păcat, fără numai Dumnezeu; pe când moartea plăcută a păcătosului îi aduce o mică şi cuvenită răsplată pentru vreun bine pe care l-a făcut. Şi astfel, cel drept devine cu totul curat, iar cel păcătos cu totul necurat.

De aceea, s-o ştii bine, fiule, chiar dacă moartea dreptului pare amară, ea este temporară, pentru că de aici înainte se bucură şi se veseleşte de-a pururi; pe când păcătosul, dacă temporar are o moarte plăcută, totuşi, veşnic va arde şi se va chinui în focul cel nestins. Există desigur şi păcătoşi care au o moarte amară şi sunt trimişi direct în iad, precum sunt şi drepţi care au o moarte plăcută şi merg direct în fericire.

Vezi, că sunt deosebite judecăţile lui Dumnezeu. Rânduieşte fiecăruia moarte potrivită cu viaţa lui. Totuşi, moartea nu este atât de înfricoşată cum este judecata care are loc în acel ceas; deoarece, când iese sufletul din trup, îl întâmpină mulţime de îngeri, dar se adună şi mulţime de demoni; îngerii îi arată faptele lui cele bune, iar diavolii pe cele rele. Şi totuşi, aşteaptă să vină din cer hotărârea osândirii lui şi totuşi, nădăjduieşte la mântuire. Suferă, îşi ridică mâinile la cer, se roagă să nu fie predat întunecaţilor diavoli. Dar şi îngerii au atunci luptă mare şi se bucură când aud hotărârea mântuirii lui. Dimpotrivă, duhurile cele rele aşteaptă şi doresc să audă hotărârea de osândă. Şi sufletul este predat unde hotărăşte Dreptul Judecător, fie îngerilor, la fericirea cea veşnică, fie diavolilor, la osândă şi munca veşnică.

Aceasta este, fiul meu, teama şi cutremurul, ca nu cumva să fie osândit omul la pieire. De altfel, moartea este ceva firesc, care ne aşteaptă pe toţi. Deci, ca să răspund la întrebarea ta de la început, sufletul este cuprins de spaimă şi de cutremur în aşteptarea hotărârii lui Dumnezeu, ca nu cumva să fie osândit.

Terminând cuvântul, Sfântul s-a ridicat la rugăciune, pentru că niciodată nu amâna rugăciunea. Adeseori, în mijlocul mulţimii, se ruga cu mintea. În orice ceas, chiar dacă vorbea cu cineva, în adâncul inimii sale nu înceta a rosti stihuri din Psaltire. Dar, lucru şi mai minunat, chiar şi când dormea, adeseori mintea lui limpede cugeta cuvintele Domnului.

O altă însuşire a Cuviosului Nifon era dragostea lui mare pentru Sfântul Apostol Pavel. Când spunea cineva un cuvânt de laudă sau altceva despre el, inima Cuviosului se aprindea de o deosebită râvnă şi evlavie şi zicea adesea: “Pavel cel mare cât cerul şi pământul, preaiubitul meu, tăria Bisericii, prealuminosul ochi al lui Hristos; Pavel cel preafrumos şi îndumnezeit, dea pururi să fie slăvit!” Aşa grăia şi sufletul lui niciodată nu se sătura lăudând pe dumnezeiescul Apostol.

”Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon”, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor