Într-un dialog cu una din crestinele care vin la biserica mi s-a pus urmatoarea întrebare: “Parinte, de ce este nevoie sa ma rog atât de mult, când eu m-am rugat de atâta vreme si n-am primit de la Dumnezeu nimic?“ Si atunci i-am spus o pilda în care un pustnic a zis: “Doamne, sapte ani m-am rugat degeaba iar al optulea vreau sa ma asculti“. Ei, atunci când ne-am rugat si consideram ca n-am primit nimic, atunci suntem mai atei decât un om care n-a deschis o carte de rugaciuni niciodata. De ce? A considera ca Dumnezeu nu te-a ascultat este echivalent cu a spune ca Dumnezeu te-a parasit. Si a striga la Dumnezeu fara atentie, din formalism, din interes sau din obligatie, este acelasi lucru cu a-L huli pe Dumnezeu. – Vedeti o paralela între hulirea lui Dumnezeu de catre atei si rugaciunea facuta cu jumatate de gura, de forma… – Sau din obligatie, din constrângere. Nu exista rugaciune din constrângere. Pe datatorul de buna voie îl iubeste Dumnezeu. O catolica mi-a zis asa: “Iubesc mult cântarile care se cânta la Biserica Ortodoxa, dar nu-mi plac acele ceasuri lungi de stat în picioare“. Si atunci i-am spus: “Crestinii nostri se straduiesc sa stea mai mult în picioare, pentru ca vor sta mai usor în iarba raiului si se vor odihni. Cei din biserica catolica stau mai mult pe banci aici, pe pamânt, ca sa poata sta mai comod dincolo, în iad…“ Si ea mi-a zis: “Dar de ce sunteti asa de categoric si de transant?“ Si i-am raspuns: “Cu cât nevointa este mai aspra, cu atât Dumnezeu este mai îngaduitor, mai îndurator si mai milostiv, vazând ofranda adusa din inima curata, peste puteri“. – As vrea sa ne spuneti un cuvânt despre canon. Crestinii cauta duhovnici care dau canoane foarte usoare sau care dezleaga la împartasanie chiar fara canon. Credeti ca este fireasca o astfel de spovedanie, neurmata de canon? – Subiectul legat de taina spovedaniei, de canon, de duhovnic si de crestin este foarte vast si trebuie dezvoltat pe larg. Când spunem cuvântul “crestin“, noi ne referim la omul botezat în Hristos, la omul altoit în sânul Bisericii prin Botez sau, cum spune într-o carte Preasfintitul Calinic Botosaneanul, prin “sabatizarea mintii în cristelnita Cincizecimii“, adica prin unirea cu Duhul Sfânt. Vom face o distinctie generala: crestinii râvnitori, crestinii nepasatori si crestinii normali. Crestinii normali se vor limita întotdeauna la formalismul preotului de parohie, care le poate foarte bine îndeplini trebuintele spirituale în familie prin Botez, Cununie, înmormântare, aghiasma, Maslu sau ceea ce solicita ei la nivel de familie. Crestinii nepasatori sunt acei crestini care au vazut biserica la botez, la cununie si la înmormântare, adica la anumite ceremonii ale familiei. Crestinii râvnitori pot fi identificati cu luptatorii din linia întâi ai Bisericii crestine. De-abia ei înteleg termenul “duhovnic“ sau termenul “canon“. Cuvântul “canon“ nu înseamna neaparat pedeapsa sau obligatie. – Si totusi asa îl înteleg multi. – Cuvântul “canon“ poate fi foarte frumos înlocuit cu un alt cuvânt spiritual, folosit de Sfântul Ignatie Briancianinov: “masa“ sau “ospat“. De ce spun lucrul asta? Consider ca un om, atunci când manânca la masa cu Dumnezeu prin rugaciune, nu împlineste altceva decât acel pasaj frumos, întâlnit în Evanghelie, când Luca si Cleopa, mergând pe drumul Emaosului, ascultau învatatura Mântuitorului despre Înviere de la prooroci. Si pâna în zilele Învierii nu stiau ce s-a întâmplat cu trupul Celui rastignit. Abia când au ajuns sa stea la masa, în momentul binecuvântarii pâinii, L-au simtit pe Hristos întreg si adevarat. Dupa ce le-a binecuvântat pâinea, Domnul a disparut, iar ei si-au pus întrebarea esentiala: “Nu ardea inima noastra pentru El când ne vorbea pe cale din Scripturi?“ Iata primul termen folosit în canon: “Au nu arde inima mea de întâlnirea cu Dumnezeu la momentul rugaciunii?“ Sfântul Teofan Zavorâtul, în “Pravila de chilie“, spunea ca adevaratul crestin este cel care-si programeaza anumite rugaciuni de umilinta, de traire, de conlucrare si de vorbire cu Dumnezeu la anumite ore; dar el, gândindu-se la rugaciune, începe sa se roage deja înainte de a începe rugaciunea; el este deja într-o permanenta rugaciune si atentie, caci soseste momentul rugaciunii.
Urmează.