Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născîndu-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescînd, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmînd lui David în blîndeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osîrdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvîntul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecînd era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfîntul Spiridon, care, văzînd nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sîrguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunîndu-i de la marginile pămîntului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, pînă ce iarăşi sfîntul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pămînt şi n-a încetat multe zile, pînă cînd iarăşi s-a rugat sfîntul şi s-a făcut senin.

Pămîntul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste cîţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vînzători de grîu, pentru acea scumpete, căci aveau grîu strîns de mulţi ani şi, deschizîndu-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vînzător de grîu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, cîştigînd cu neguţătoria prin alte părţi mult grîu şi aducîndu-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vîndă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, pînă cînd se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vîndă mai scump şi să cîştige avere mai multă.

Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a început a vinde grîul său foarte scump. Atunci a venit la dînsul un sărac, cerînd şi rugîndu-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea puţin grîu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dînsul: „Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei cumpăra”. Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfîntul Spiridon cu plîngere spunîndu-i despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfîntul a zis: „Nu plînge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfînt, că dimineaţa se va umple casa ta de grîu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugîndu-se de tine şi dîndu-ţi grîu fără plată”.

Săracul, socotind că i-a zis sfîntul aceasta numai pentru mîngîierea necazului său, văzîndu-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinînd. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pămînt, iar hambarele bogatului nemilostiv şi iubitor de argint au căzut şi apa a luat tot grîul. Nemilostivul vînzător de grîu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea, strigînd şi rugînd pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii, văzînd grîul risipit pe drumuri, au început a-l strînge şi a-l duce la casele lor. Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a adunat grîu din destul, pe care, văzîndu-l bogatul, a început a-l ruga să ia cît va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi foametea săracului a mîngîiat-o, după proorocirea sfîntului.

Un plugar oarecare cunoscut sfîntului, în acea vreme de foamete, a mers la acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grîu, cerînd pentru hrană grîu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobîndă în vremea secerişului. Acela, neînvăţîndu-se minte cu pierderea grîului celui dintîi, neschimbîndu-se din zgîrcenia sa şi neîndreptîndu-se, şi-a închis inima cu nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încît nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sîrguinţă şi a zis către dînsul: „Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grîu”. Auzind săracul acestea, lucrător de pămînt fiind, a mers plîngînd la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunîndu-i necazul său. Arhiereul, mîngîindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducîndu-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punînd aurul acela în mîinile plugarului, a zis: „Du-te, frate, la bogatul vînzător de grîu şi dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grîu, cît va fi spre trebuinţa ta. Şi cînd va veni secerişul şi te vei îndestula cu pîine, atunci, răscumpărînd zălogul acesta, iarăşi îl vei aduce la mine”.

Luînd săracul aurul din mîinile arhiereului, s-a dus cu sîrguinţă la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată a dat pe datorie grîu săracului cît îi trebuia. După aceasta, trecînd vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi sosind secerişul, plugarul a dat cu dobîndă grîul bogatului şi răscumpărînd zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfîntului Spiridon. Sfîntul, luînd aurul, s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicînd: „Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut”. Deci, intrînd în grădină împreună cu plugarul şi punînd aurul lîngă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela ce odinioară în faţa împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la chipul său cel dintîi, pentru ca şi acest om să cunoască, cîtă purtare de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricîte voieşte Dumnezeu, le face.

Astfel, rugîndu-se el, îndată aurul acela luînd puterea de fiinţă, a început a se mişca şi se vedea întorcîndu-se şi tîrîndu-se ca un şarpe. Şi aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mîinilor sfîntului, prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul, văzînd acea minune, tremura de frică şi căzînd la pămînt, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, şarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire, înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfîntului.

Un prieten îmbunătăţit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a fost clevetit la judecătorul cetăţii şi pus în temniţă; apoi a fost osîndit chiar la moarte, fără de vină. Deci, înştiinţîndu-se Sfîntul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul său de la moartea cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă şi un rîu care era în cale, revărsîndu-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece. Făcătorul de minuni, aducîndu-şi aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, în vremea cînd era plin de apă şi crezînd în acelaşi Dumnezeu atotputernic, a zis către rîu, poruncindu-i ca unei slugi: „Stai! Stăpînul cel de obşte îţi porunceşte, ca să trec eu şi să scape bărbatul pentru care mă grăbesc”.

Aceasta zicînd sfîntul, îndată a stat rîul, oprindu-şi repejunile apei şi a făcut cale uscată sfîntului şi nu numai lui, ci şi celor ce mergeau cu el, care au alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea sfîntului şi minunea care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a liberat pe cel osîndit şi l-a dăruit pe el sfîntului sănătos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-văzători, greşelile cele ascunse ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini, o femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească şi păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea a voit să spele picioarele sfîntului. Iar el, ştiind faptele ei, a zis către dînsa: „Nu te atinge de mine, femeie”. Aceasta a zis, nu urînd pe cea păcătoasă sau lepădîndu-se de ea. Căci cum ar urî pe cei păcătoşi, fiind ucenic al Domnului, Care a mîncat şi băut împreună cu vameşii şi păcătoşii? Ci, pentru ca să o facă pe ea să-şi aducă aminte de păcatele sale şi să se ruşineze de faptele şi de cugetele ei cele necurate.

Cînd acea femeie mai vîrtos se nevoia, vrînd a se atinge de picioarele sfîntului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfîntul, cu blîndeţe şi cu iubire de oameni, o mustră, aducîndu-i aminte de păcatele ei şi povăţuind-o către pocăinţă. Iar ea, mirîndu-se şi spăimîntîndu-se că cele ascunse şi cele nearătate ale ei, nu sînt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al omului lui Dumnezeu, umplîndu-se de ruşine şi umilindu-se cu inima sa, a căzut la picioarele sfîntului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele şi faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrînata din Evanghelie. Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăzneşte fiică, iertate-ţi sînt păcatele tale. Şi iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greşeşti. Dintr-acel ceas, femeia aceea şi-a îndreptat spre bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.

De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfîntului, se cuvine a şti şi rîvna lui pentru dreapta credinţă; deci cuvîntul ce ne stă înainte va arăta. Împărăţind marele Constantin cel întîi între împăraţii creştini, în a şasea sută şi treizeci şi şase de ani de la împărăţia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al Sfinţilor Părinţi, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credinţă zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător şi să hotărască că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi, urmînd cu totul nebuniei lui Arie, bîrfeau, zicînd că Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.

Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei împodobiţi cu viaţa şi cu învăţătura erau aceştia: Marele între sfinţi Alexandru, care era încă preot şi în vremea aceea ţinea locul Sfîntului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rînduiala preoţească şi ţinea slujba diaconiei în biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor, din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treapta episcopiei covîrşeau pe alţii în înţelegerea credinţei. Atunci era împreună cu dînşii şi acest mare Spiridon, a cărui viaţă şi dar care locuia într-însul, era mai de folos şi mai puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decît gurile altora şi decît legăturile silogismelor cele cu meşteşug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia împăratului, erau şi filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înţelept care-l ajuta pe Arie, care tăia ca şi cu o sabie ascuţită de amîndouă părţile şi se mîndrea cu limba sa de sofist, sîrguindu-se a rîde de învăţătura celor dreptcredincioşi.

Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfîntul Spiridon, fiind bărbat neînvăţat, care numai pe Hristos ştia şi pe Acesta răstignit. Iar Sfinţii Părinţi, ştiind învăţătura lui, căci n-a avut cît de puţină învăţătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se întreba cu acel sofist, care era meşter la cuvinte. Dar acesta, ştiind ce poate înţelepciunea cea de sus şi cît sînt de neputincioase puterile înţelepciunii omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela, zicîndu-i: „În numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine şi ascultă cele ce voiesc a-ţi spune”. Filosoful a zis: „Vorbeşte şi te voi asculta”. Sfîntul a început a vorbi zicînd: „Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi pămîntul, pe om din pămînt l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu Cuvîntul şi cu Duhul Său. Pe acel Cuvînt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mîntuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat neamul omenesc. Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L credem că este de o fiinţă cu Tatăl, împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sînt acestea; pentru că acestea covîrşesc înţelegerea ta şi sînt mult mai înalte decît toată cunoştinţa”.

Apoi, tăcînd puţin, a zis: „Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca să te încredinţezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemănăm firea cea îndumnezeită şi mai presus de fiinţă, cu făptura zidită şi stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sînt mai credincioşi decît urechile şi cel care este puţin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea ceva cu ochii cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu această cărămidă, care este alcătuită din trei.

Acestea zicînd sfîntul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, avînd în stînga cărămida şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Şi îndată strîngînd cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pămînt, iar lutul a rămas în mîinile sfîntului. Cei ce vedeau s-au înspăimîntat şi mai vîrtos filosoful, care, înspăimîntîndu-se cu sufletul, tăcea, ca şi cum nu mai ştia să vorbească, neavînd gură s-o deschidă împotriva cuvintelor sfîntului, în care lucra o putere dumnezeiască, încît s-au împlinit cele scrise: „Nu stă în cuvînt împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere”.

Apoi, filosoful a zis: „Cred că aşa sînt cele grăite de tine”. Atunci bătrînul a zis: „Vino dar şi primeşte semnul sfintei credinţe”. Iar filosoful întorcîndu-se către prietenii şi către ucenicii săi, a zis: „Ascultaţi-mă: pînă cînd era cu mine întrebarea din cuvinte, am adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meşteşugul iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de cînd, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrîn puterea şi facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu. Deci, dacă şi dintre voi cineva poate să înţeleagă ca mine, să creadă în Hristos şi, împreună cu mine, să urmeze acestui bătrîn, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit”.

Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura că a fost biruit de sfîntul bătrîn spre folosul său şi se bucurau toţi cei binecredincioşi, iar cei răucredincioşi s-au ruşinat.

Săvîrşindu-se acel mare sobor al Sfinţilor Părinţi şi fiind biruit şi lepădat Arie şi fiecare întorcîndu-se într-ale sale, s-a întors şi Sfîntul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinereţile şi vremea vieţii sale şi-a petrecut-o în feciorie curată, încît era vrednică de cămara cea cerească. Atunci a venit la sfîntul o femeie plîngînd şi spunînd că a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas odorul ascuns, neştiut de nimeni. Sfîntul Spiridon, căutînd pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzînd lacrimile şi tînguirea femeii şi fiindu-i milă de ea, a mers la mormîntul fiicei sale, împreună cu casnicii săi şi a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr, zicîndu-i: „Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ţi s-a încredinţat spre păstrare?” Iar ea, ca dintr-un somn lung deşteptîndu-se, a răspuns: „În cutare loc al casei (spunînd numele locului) l-am ascuns pe el”. Şi iarăşi a zis către dînsa sfîntul: „Dormi de acum, fiica mea, pînă cînd te va deştepta pe tine Domnul tuturor, la învierea cea de obşte”. Atunci s-au cuprins de frică toţi cei ce erau acolo, minunîndu-se şi înspăimîntîndu-se de acea minune preaslăvită, iar sfîntul, aflînd odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei.

După aceasta, murind marele Constantin şi împărţind fiilor săi împărăţia, a luat Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe care nu puteau să o vindece doctorii. Deci, lăsînd împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugăciune către Dumnezeu, Care poate tămădui sufletele şi trupurile şi de la El îşi cerea cu sîrguinţă tămăduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătîndu-i o ceată de mulţi sfinţi episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai aleşi, care păreau a fi celorlalţi povăţuitori şi începă-tori; deci, aceia, îi spunea lui îngerul, sînt tămăduitorii bolii tale.

Deşteptîndu-se împăratul din somn şi gîndind la ceea ce văzuse, nu cunoştea cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaşte pe aceia, al căror nume şi patrie nu erau lui ştiute? Şi mai ales cînd unul dintre ei încă nici nu era episcop şi nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetăţile dimprejur şi căuta să-i cunoască pe dînşii şi pe cei doi episcopi ce îi văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăşi a chemat pe mai mulţi, din locuri şi mai îndepărtate, dar nici între aceia nu i-a aflat. După aceea a trimis în toată lumea ca să se adune la dînsul episcopii din toată stăpînirea sa.

Deci, a ajuns acea poruncă împărătească – sau mai bine zis acea rugăminte – şi în insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre împărat. Sculîndu-se Sfîntul Spiridon, a mers la împărat, luînd cu sine pe ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu era episcop. Ajungînd în Antiohia au intrat în palatele împărăteşti. Sfîntul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mînă un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atîrnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfînta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfînta Cruce.

Astfel, intrînd el, una din slugile cele însemnate din palatele împărăteşti, văzîndu-l ca pe unul din cei săraci, a rîs de dînsul şi, nelăsîndu-l să intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după cuvîntul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscîndu-l că este episcop şi văzîndu-şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o. Ajungînd sfîntul înaintea împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în vis. Sculîndu-se de la locul său, s-a apropiat şi s-a închinat robului lui Dumnezeu, rugîndu-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul şi să-i vindece boala.

Sfîntul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut sănătos şi s-a bucurat de tămăduirea sa, cîştigată prin rugăciunile sfîntului, iar împăratul l-a cinstit foarte mult şi toată ziua aceea s-a veselit împreună cu dînsul, făcînd ospăţ bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată slava împărătească, de frumuseţea palatelor şi de starea înainte a dregătorilor, cînd şedea împăratul şi de toată rînduiala cea minunată a aurului, cum şi de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dînsul: „Ce te minunezi, frate? Oare mîndria şi slava împărătească fac pe împărat mai drept decît alţii? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare fiecare din săraci şi se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea înfricoşatului Judecător? Pentru ce cinsteşti cele trecătoare, ca şi cum ar fi neschimbate şi te minunezi de cele ce sînt de nimic, cînd mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sînt nematerialnice şi veşnice şi a iubi slava cea cerească şi nepieritoare?”

Apoi a învăţat şi pe împărat destul, ca să-şi aducă aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu şi să fie bun către cei ce sînt sub stăpînirea lui; către cei ce greşesc să fie milostiv, către cei ce se roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun dătător celor ce le trebuieşte ajutor şi tuturor să le fie ca un părinte, cu bună îndurare plecîndu-se către fiecare şi îndată întinzînd mîna. Că dacă nu împărăţeşte cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decît împărat. În sfîrşit, l-a învăţat să ţie tare şi să păzească cele ce se cuvin dreptei-credinţe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.

Vrînd împăratul să mulţumească sfîntului pentru tămăduirea adusă prin rugăciunile lui, îi dădu mulţime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicînd: „Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu aşa urîciune, în loc de dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa şi a veni pe acest noian al mării şi a răbda asprimea de iarnă şi de vînturi, oare aceasta nu este dragoste? Şi pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur, care este pricinuitor a toată răutatea şi care lesne pierde toată dreptatea?” Astfel zicînd, sfîntul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit de rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să ţină la dînsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărţit săracilor, care le trebuiau.

Prin sfătuirea acestui sfînt, împăratul Constandie a scutit de dări preoţii, diaconii, tot clerul şi slujitorii bisericii, judecînd a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor.

Ieşind sfîntul de la împărat şi întorcîndu-se într-ale sale, a fost primit în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dînsul o femeie străină, care nu ştia să vorbească greceşte, aducînd pe braţele sale pe fiul său mort, pe care, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului, plîngînd şi neştiind nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfînt să-l învieze. Iar el, temîndu-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tînguire a celei ce plîngea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: „Ce să facem, frate?” Iar acela a răspuns: „Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce alta poţi face, decît numai să chemi pe Hristos, dătătorul de viaţă, care de multe ori a ascultat rugăciunile tale; că dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci şi nenorociţi să-i treci cu vederea?”

Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire s-a înduplecat, a lăcrimat şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat cu fierbinţeală lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei şi prin Ilie a dăruit viaţa fiului saretencii şi fiului somanitencii, a ascultat şi pe Spiridon şi a întors duhul de viaţă în pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plînge. Maica, dacă a văzut pe fiul ei viu, îndată, de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea cea mare şi necazul inimii omoară pe om, ci uneori şi bucuria cea peste măsură face acelaşi lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dînsa, după bucuria cea mare pentru învierea pruncului, îndată le-a venit întristare şi lacrimi. Atunci, iarăşi a zis sfîntul către diacon: „Ce vom face?” Iar acela iarăşi i-a dat sfatul cel dintîi şi sfîntul s-a întors la rugăciune, ridicîndu-şi ochii către cer şi mintea înălţîndu-şi către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morţilor viaţă şi numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă pe pămînt: „Scoală-te şi stai pe picioarele tale”; iar ea, deşteptîndu-se ca din somn s-a sculat şi şi-a luat fiul cu mîinile sale viu. Apoi a poruncit sfîntul femeii şi celor ce se întîmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut, iar diaconul Artemidot, după mutarea de veci a sfîntului, a dat acestea spre auzul tuturor credincioşilor, neascunzînd măririle şi puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră prin marele plăcut al lui Dumnezeu, Spiridon.

Întorcîndu-se sfîntul acasă, a venit la dînsul un oarecare om, vrînd să cumpere din turma lui o sută de capre. Şi sfîntul i-a zis să aducă mai întîi preţul cel rînduit şi apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar el, dînd preţul pentru nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaşte sfîntul despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieţii. Deci, mergînd amîndoi în ocolul dobitoacelor, sfîntul a zis către negustor ca să ia atîtea capre pentru cît a dat preţul. Despărţind o sută de capre, le-a scos din ocol şi una din acelea, ca o pricepută şi roabă bună, cunoscîndu-se că este nevîndută de stăpînul său, s-a întors degrabă şi a alergat iarăşi în ocol. Negustorul, prinzînd-o a tras-o după dînsul; iar capra, smulgîndu-se iarăşi, a fugit în ocol. Aşa de două şi de trei ori se smucea din mîinile lui şi fugea în ocol, iar el o scotea cu sila şi mai pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale sale. Dar capra, zbierînd şi bătîndu-l cu coarnele peste cap, se zvîrcolea încît se mirau toţi cîţi erau acolo. Sfîntul Spiridon, pricepînd lucrul şi nevrînd înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dînsul cu blîndeţe: „Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit preţul care se cuvenea pentru dînsa şi iată pentru aceea se smulge din mîinile tale şi fuge la ocol?” Deci acela, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit păcatul şi şi-a cerut iertare. Apoi dînd preţul şi-a luat capra şi aceea mergea acum singură după dînsul în linişte la casa aceluia ce o cumpărase pe dînsa, întrecînd la mers pe stăpînul său cel nou.

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: „Taci!”. Şi îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi, dezlegîndu-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mîndrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa cea limpede.

Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică la Vecernie şi s-a întîmplat atunci că nu era popor în acolo, decît numai slujitorii bisericeşti. Apoi a poruncit să se aprindă făclii multe şi candele, iar el singur stătea înaintea altarului, bucurîndu-se cu duhul. Deci cînd a strigat după obicei: „Pace tuturor”, nefiind popor ca să dea răspunsul cel obişnuit la cuvintele zise de arhiereu, îndată s-a auzit din înălţime, strigînd: „Şi duhului tău”. Şi era glasul acela dulce şi potrivit, covîrşind toată cîntarea omenească cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cîntare dumnezeiască de sus, cîntînd: „Doamne miluieşte”. Glasul acela se auzea şi de cei ce erau departe de biserică, încît alergau cu sîrguinţă la acel glas dulce şi prea minunat şi, apropiindu-se de uşi, îndulcea mai mult urechile şi inimile lor acea cîntare străină. După ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decît numai pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cîntare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult.

Altădată, sfîntul stînd în biserică la cîntarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn în candelă şi era să se stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn în biserică. Deci se mîhnea sfîntul de aceasta, ca nu cumva, stingîndu-se candela, să înceteze cîntarea Vecerniei şi să se sfîrşească pravila cea obişnuită a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducînd vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din candelă şi s-au umplut acele vase cu untdelemn sfinţit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.

În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia, ci alta cu acelaşi nume, la care mergea sfîntul din Trimitunda pentru oarecare trebuinţă. Atunci mergea cu dînsul şi Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop în Levcusia Ciprului. Trecînd ei muntele ce se numeşte Pentadactil şi ajungînd la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeaţă şi cu multe fructe, Trifilie, bucurîndu-se de acel loc, a poftit ca şi el să se facă stăpînul unui sat din Parimna şi să-l cîştige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta îndelung, întru inima sa.

Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai înainte-văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte înţelegîndu-l cu duhul, a zis: „Pentru ce o! Trifilie, cugeţi neîncetat cele deşarte, poftind sate şi vii, care cu adevărat nu sînt de nici un preţ, ci numai că se văd şi cu părere atrag inima omenească spre pofta lor? Avem avuţie în cer nefurată, avem locaş nefăcut de mîini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulceşte-te, mai înainte de vreme, prin gîndirea la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se face odată stăpîn acelora, are moştenirea care niciodată nu piere”. Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit şi după aceea altă viaţă a avut, încît s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel şi de nenumărate daruri dumnezeieşti s-a învrednicit. Astfel fiind foarte îmbunătăţit, marele Spiridon şi pe alţii îi povăţuia către fapte bune, pentru că sporeau învăţăturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepădau li se întîmpla sfîrşit rău, precum ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte şi va urma.

Un corăbier locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în oarecare laturi pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui, fiind o desfrînată, a zămislit în pîntece. Întorcîndu-se negustorul la casa sa şi văzînd pe femeie însărcinată, a cunoscut că a păcătuit şi, umplîndu-se de mînie, o bătea nevrînd să mai vieţuiască cu dînsa şi o izgonea din casa sa. Apoi, mergînd la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina şi cerea de la dînsul sfat folositor. Iar el, mîhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei şi pentru mîhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era însărcinarea şi rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei: „Pentru ce ai călcat credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei tale?” Iar femeia, pierzîndu-şi ruşinea, a îndrăznit a minţi, zicînd că nu de la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce auzeau, se mîniau asupra ei mai mult pentru minciună, decît pentru desfrînare şi îi ziceau: „Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă şi cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să zăbovească în pîntece douăsprezece luni şi mai mult?” Iar ea întărea, zicînd: „Cel ce s-a zămislit în pîntece aştepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă din calea cea depărtată şi pruncul să iasă din pîntecele meu”.

Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gîlceavă, ca şi cum ea ar fi fost clevetită şi năpăstuită. Iar bărbatul cel blînd, Sfîntul Spiridon, aducînd-o spre pocăinţă, i-a zis: „O! femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îţi stă înainte şi pocăinţă mare, pentru că ţi-a rămas nădejde de mîntuire; căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrînare ai născut deznădăjduire, iar prin deznădăjduire, neruşinare. Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica răsplată după fapta ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dîndu-ţi-se loc şi vreme de pocăinţă. Acestea grăim ţie de faţă că nu va ieşi din pîntecele tău pruncul acela pînă cînd nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce şi orbii, precum se zice, pot să o vadă”.

Aceste cuvinte ale sfîntului, degrabă au venit la săvîrşire. Căci, apropiindu-se vremea naşterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi munceau pîntecele foarte rău, ţinîndu-se pruncul în pîntece. Însă fiind cu inima împietrită, n-a voit să-şi mărturisească păcatul său şi într-acea cumplită durere a murit, neputînd să nască. De acest lucru înştiinţîndu-se, arhiereul lui Dumnezeu a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: „Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvîntul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dînşii cu fapta”.

Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfîntului şi n-a ascultat sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum şi despre o altă femeie bună.

O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei şi binecredincioasă, avea un bărbat necredincios, care ţinea de credinţa păgînească. Deci femeia aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, şi i-a spus necazul, rugîndu-l cu dinadinsul să se sîrguiască şi să întoarcă pe bărbatul ei la sfînta credinţă. Omul acela avea prietenie cu Sfîntul, ca vecin şi cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.

Odată şezînd la masă Sfîntul Spiridon cu mai mulţi vecini şi cu acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor: „Iată, stă la porţi un vestitor trimis de sluga care păzeşte turma mea, ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se prin munţi. Deci, mergînd, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o peşteră şi nici un dobitoc din turmă n-a pierit”. Deci a mers sluga aceea şi a spus trimisului cuvintele Sfîntului Spiridon. Trecînd puţină vreme şi încă nesculîndu-se de la masă, alt vestitor a venit de la acea slugă, spunînd că întreaga turmă s-a aflat.

Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că Sfîntul Spiridon toate le vedea înainte pe cele de departe şi pe cele de aproape şi părîndu-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă aceea ce cîndva licaoniţii au făcut lui Barnaba şi lui Pavel; adică să aducă tauri şi cununi şi să-i aducă jertfă. Iar sfîntul a zis către dînsul: „Nu sînt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sînt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care esta tăria şi puterea Lui cea atotputernică.

Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflînd vreme, sfătuia pe bărbatul său cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăţia păgînească, să cunoască pe Unul, adevăratul Dumnezeu, şi să creadă întru Dînsul. Şi aşa, cu darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfînta credinţă, l-a luminat cu Sfîntul Botez şi s-a mîntuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă, precum grăieşte Sfînta Scriptură.

Se povesteşte despre smerenia cuviosului, că fiind atît de mare arhiereu şi făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile cele necuvîntătoare, singur ostenindu-se pentru dînsele. Odinioară, năvălind tîlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat cîteva din ele şi voiau să iasă. Dar Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe acei tîlhari cu legături tari şi nevăzute, încît nu le era cu putinţă a ieşi din ocol şi astfel au fost ţinuţi pînă dimineaţa. Făcîndu-se ziuă, a venit sfîntul la oi şi văzînd pe tîlhari legaţi cu puterea lui Dumnezeu, avînd mîinile înapoi şi picioarele nemişcate, i-a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învăţîndu-i pe dînşii să nu poftească ale celui străin, ci din osteneala mîinilor lor să se hrănească, le-a dat cîte un berbec, zicînd: „Luaţi aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea”. Apoi i-a slobozit pe dînşii în pace.

Un negustor, din aceeaşi cetate se obişnuise a lua de la sfînt aur pe datorie pentru negustorie şi, după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea ceea ce lua pe datorie şi-i poruncea sfîntul să-l pună el singur în lada aceea din care lua. Astfel, sfîntul nu lua seama de averea cea vremelnică, necercetînd cu tot dinadinsul dacă acela, luînd singur aur cu binecuvîntarea lui, apoi iarăşi aducînd şi punîndu-l înapoi de unde îl lua, i se binecuvînta negustoria lui.

Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese şi-l tăinuia la sine, iar înaintea sfîntului a minţit, zicînd că l-a pus. Dar în puţină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un cîştig, ci şi marfa care era a lui a prăpădit-o şi ca un foc în taină i-a risipit averea lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăşi la sfînt şi i-a cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfîntul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-şi ia singur, zicînd: „Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat”.

Acela mergînd şi negăsind aur, s-a întors la sfînt deşert. Sfîntul i-a zis: „Cu adevărat, frate, pînă acum, afară de mîna ta, n-a fost alta în ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăşi ai fi luat”. Iar acela, umplîndu-se de ruşine, a căzut la picioarele sfîntului, cerîndu-şi iertare. Sfîntul l-a iertat şi l-a învăţat să nu mai poftească ale celui străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi minciuna; pentru că dobînda care se cîştigă cu nedreptate, nu este dobîndă, ci adevărată pagubă.

Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo, chemînd pe toţi episcopii de sub stăpînirea lui, voia cu rugăciune de obşte să sfarme toţi idolii păgîneşti, fiind încă mulţime de idoli acolo. Deci, săvîrşindu-se multe rugăciuni cu sîrguinţă către Dumnezeu, soborniceşte şi deosebi, au căzut toţi idolii din toată cetatea şi din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg la locul său. Rugîndu-se mult patriarhul, cu mîhnire pentru sfărîmarea acelui idol şi stînd el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărîmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărîme cu rugăciunea lui. Patriarhul, scriind îndată Sfîntului Spiridon, carte cu rugăminte, chemîndu-l în Alexandria şi vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfîntul, primind scrisoarea aceea şi citind-o, s-a suit degrabă în corabie şi a pornit spre Alexandria.

Sosind corabia la ţărmul cel vestit al Alexandriei, care se numeşte Neapoli, şi ieşind sfîntul din corabie, îndată s-a sfărîmat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au înştiinţat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci cînd s-a spus patriarhului că idolul s-a sfărîmat, îndată a zis către ceilalţi episcopi: „O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie”. Iar ei, pregătindu-se, au ieşit întru întîmpinarea lui, primindu-l cu cinste şi s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dînşii şi luminător al lumii.

Pentru acest sfînt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi Sozomen pomenesc şi aceasta: „El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană cărţi. Odată, s-a întîmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfîntul Spiridon şi episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea cărţii – pentru că multă vreme în vîrsta tinereţilor sale a petrecut la Virit, învăţînd scriptura şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinţii ca să spună cuvînt de învăţătură în biserică poporului.

Învăţînd el poporul, s-a întîmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sînt scrise la Sfîntul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuş, adică: „Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău”. Acestea auzind Sfîntul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi a zis către Trifilie: „Au doară tu eşti mai bun decît cel ce a zis pat, de te ruşinezi de cuvintele Lui?” Acestea zicînd, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi n-a făcut un rău cu acestea, deşi era prea simplu cu învăţătura; căci pe Trifilie, care se îngîmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinîndu-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune şi blîndeţea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toţi, ca cel ce era mai bătrîn cu anii, mai slăvit cu viaţa şi mai întîi cu scaunul, cum şi făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se ruşineze de faţa şi de cuvîntul lui.

Se mai spune şi despre o altă minune a Sfîntului Spiridon. Mergînd Sfîntul Spiridon la Sfîntul Sinod cel dintîi, a toată lumea de la Niceea şi, rămînînd la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcîndu-se ziuă şi văzînd sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfîntului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga, făcînd degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfîntul Spiridon cu dînşii pe drumul său. Poporul se mira văzînd un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.

Atîta dar şi mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încît în vremea secerişului, în arşiţa soarelui, sfîntul său cap se arăta plin de rouă răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul cel din urmă al vieţii sale. Căci ieşind împreună cu secerătorii la seceriş – pentru că era smerit şi lucra cu mîinile sale, nemîndrindu-se de înălţimea dregătoriei – şi secerînd holda sa, deodată, în ceasul cel mai cumplit al arşiţei, s-a rourat capul lui, precum odinioară lîna lui Ghedeon; de care lucru toţi s-au minunat şi s-au mirat. După aceasta toţi perii capului său s-au schimbat şi unii s-au făcut galbeni, alţii negri, iar alţii albi; singur Dumnezeu ştie pentru ce s-a făcut aceea şi ce însemna. Iar sfîntul, pipăind capul cu mîna sa cea dreaptă, a spus celor ce erau acolo, cum că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup şi-i povăţuia pe toţi la fapte bune, iar mai vîrtos spre dragostea lui Dumnezeu şi către aproapele.

După aceasta, trecînd nu multe zile, sfîntul şi dreptul său suflet l-a dat în mîinile Domnului său, Căruia cu adîncă cuvioşie şi cu dreptate i-a slujit toată viaţa sa; apoi a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli, care este în Trimitunda, unde s-a orînduit a se săvîrşi pomenirea lui în toţi anii, făcîndu-se multe minuni la mormîntul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamărit întru toţi sfinţii Săi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine şi de la noi slavă, mulţumire, cinste şi închinăciune în veci. Amin.