Biserica este formată din oameni concreți. Iar vocea noastră, oricât de slabă, oricât de neputincioasă, alăturându-se la sute de mii de alte voci, poate salva viața cuiva.
Dacă arunci o broască în apă clocotită, ea va sări imediat afară. Dar dacă o pui în apă rece și o încălzești treptat, broasca nu va observa că apa a început să fiarbă, iar ea însăși a fost fiartă. Metoda creșterii treptate a pragului de durere este folosită și în cazul oamenilor. În special, politicienilor le place să experimenteze cu asta. Dintre exemplele recente, cel mai elocvent este cel al Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Înainte de alegeri, viitorul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, a declarat în repetate rânduri că nu este de acord cu politica lui Petro Poroșenko față de Biserică, a spus că va rămâne cel puțin neutru față de orice religie, iar mai devreme chiar a făcut glume despre Tomos (numindu-l „termos”). La începutul invaziei rusești pe scară largă în Ucraina, președintele Volodimir Zelenski vorbea deja despre necesitatea de a menține unitatea poporului ucrainean, a oprit toate tentativele diferiților politicieni de a se folosi de tema bisericii și chiar a mulțumit Bisericii Ortodoxe din Ucraina pentru ajutorul umanitar. Dar apoi, politica statului față de Biserică a început să se schimbe: autoritățile au început treptat să „încălzească apa” cu un singur scop – de a interzice Biserica Ortodoxă din Ucraina.
Era greu să faci asta imediat. În primul rând, din cauza nemulțumirii interne, în al doilea rând, din cauza nemulțumirii în Europa și în lume, iar în al treilea rând, pentru că nu era clar ce ar fi urmat. De aceea, trebuia ca Biserica Ortodoxă Ucraina să fie interzisă treptat.
Pentru asta, s-a decis să se urmeze o cale deja testată: mai întâi să se marginalizeze la maximum și apoi să se criminalizeze imaginea Bisericii Ortodoxe din Ucraina în societate. De aici, perchezițiile și arestările mitropolitului Pavel și acuzațiile aduse mitropolitului Ionafan. De ce tocmai ei? Pentru că, din păcate, chiar și în ochii credincioșilor Bisericii Ortodoxe din Ucraina, acuzațiile împotriva mitropolitului Pavel păreau „justificate” (el a fost pregătit de mult timp pentru rolul de victimă), iar mitropolitul Ionafan nu și-a ascuns niciodată vederile și de aceea, și în cazul lui, se părea că „totul e clar”. Puțini s-au indignat, și mai puțini oameni au cerut dovezi, și aproape nimeni nu a declarat că dosarele împotriva ierarhilor au fost fabricate de la început până la sfârșit.
Apoi, au avut loc percheziții în eparhiile Bisericii Ortodoxe din Ucraina și lansări de știri false de către „jurnaliști” precum Sonia Koșkina despre „pedofilie” și „pornografie” în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Și din nou, nimeni nu s-a indignat prea mult, nu a pus întrebări de ce „pedofilii” sunt în libertate, odată ce au fost prinși „în flagrant”, nu a cerut dovezi serioase ale „vinovăției” preoților și episcopilor Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Totul s-a limitat la declarații sălbatice despre „legături” cu statul agresor, iar drept argumente erau prezentate broșuri pe care înșiși membrii forțelor de ordine le-au plantat.
În orice caz, dosarele împotriva aceluiași mitropolit Pavel sau mitropolit Ionafan aveau semne minime de legalitate, iar procesele împotriva lor semănau vag cu procesele într-un stat civilizat.
În același timp, situația se schimba și în ceea ce privește Biserica Ortodoxă Ucrainească în ansamblu. Astfel, până în 2022 și la începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, „trecerile” bisericilor Bisericii Ortodoxe din Ucraina la schismatici se făceau sub o aparență de „legalitate”: se adunau comunitățile teritoriale, se organizau „voturi”, pe baza cărora cel mai adesea autoritățile locale sau politicienii locali, cu ajutorul poliției, preluau biserica. După jumătatea anului 2022, s-a decis să se ignore aceste „formalități” și în majoritatea cazurilor s-a trecut pur și simplu la raiduri fără scrupule – cu utilizarea buldozerelor, forței fizice brute și fără nicio încercare de a respecta măcar o aparență de legalitate.
Același lucru a început să se întâmple și cu clerul și laicii Bisericii Ortodoxe din Ucraina care au îndrăznit să vorbească despre ilegalitățile autorităților. De exemplu, dacă împotriva mitropolitului Pavel a fost desfășurată o anchetă serioasă, i-au fost aduse acuzații, instanța putea să-l elibereze acasă sau să-l trimită în arest preventiv, în cazul jurnaliștilor ortodocși s-a renunțat la toate aceste „formalități”. Au fost arestați „fără scrupule”, pentru o aparență de seriozitate li s-a atribuit participarea la un grup infracțional organizat și au fost trimiși în arest preventiv – pentru a le închide gura. Procesul împotriva jurnaliștilor ortodocși s-a transformat într-o farsă. De exemplu, dacă partea acuzării se pregătea pentru procesul mitropolitului Pavel, în cazul jurnaliștilor ortodocși ei nici măcar nu se familiarizează cu materialele dosarului. Astfel, la una dintre ultimele ședințe de judecată, unul dintre „acuzați”, după ce a citit 800 de pagini din dosarul său, a întrebat ce anume din cele citite constituie o infracțiune? În loc de un răspuns clar, a auzit că au capturi de ecran dintr-un anume chat. La întrebarea concretă a avocatului, cine este clientul său în această corespondență, anchetatorul nu a putut răspunde. Adică, a venit la tribunal să acuze pe cineva neidentificat și pentru ceva neclar. De ce anchetatorii nici măcar nu se sinchisesc să se uite la dosarul „acuzatului” înainte de ședința de judecată? Pentru că știu dinainte care va fi decizia. De ce să se obosească?
În final, autoritățile au înțeles că Bisericia Ortodoxă din Ucraina poate fi distrusă fără scrupule – nu va exista nici revoltă populară, nici scandal internațional. Adevărul este, însă, că în privința ultimului punct, lucrurile nu sunt sigure. Pentru că, atunci când SBU a venit la unul dintre cei mai mari patrioți din BOU, protoiereul Nikolai Danilevich, a izbucnit un scandal internațional. Bisericile Bisericii Ortodoxe din Ucraina din străinătate au venit în apărarea lui, au luat atitudine teologi protestanți, și chiar pe site-ul oficial al Bisericii noastre a apărut o republicare de pe site-ul DREB al Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Asta a fost suficient pentru ca autoritățile să înțeleagă – și ilegalitățile au limitele lor și în acest caz trebuie să se retragă. Această situație a arătat că, dacă se vorbește tare, puterea nu mai este atât de obraznică. Atunci de ce tăcem, de ce tace Biserica noastră?
Tac oare episcopii Bisericii Ortodoxe din Ucraina?
Înainte de a încerca să răspundem la întrebările formulate, trebuie să menționăm imediat – episcopatul Bisericii Ortodoxe din Ucraina nu tace sau nu a tăcut.
De exemplu, mitropolitul Pavel, în primăvara anului 2022, când s-a aflat despre decizia autorităților de a lua Lavra de la BOU, a protestat energic și ferm împotriva acestui lucru. Să ne amintim că el a numit decizia autorităților o nebunie, a avertizat despre mânia lui Dumnezeu, a cerut să nu se săvârșească această fărădelege.
Nici mitropolitul Longin (Jar) nu a tăcut în fața persecuțiilor, numind deschis persecuțiile împotriva Bisericii – un război cu Dumnezeu, a amintit că niciun sistem de stat nu a câștigat în acest război și a cerut autorităților să se gândească mai bine.
O poziție la fel de fermă față de persecuțiile Bisericii a avut și mitropolitul Teodosie de Cerkasî, care a comparat persecuțiile împotriva Bisericii în Ucraina modernă cu persecuțiile împotriva Bisericii de către bolșevici și a cerut politicienilor ucraineni să nu facă o astfel de greșeală, pe care istoria nu le-o va ierta.
Mitropolitul Luka de Zaporojie a vorbit de nenumărate ori împotriva persecuțiilor, amintind constant politicienilor noștri de existența Constituției, de necesitatea respectării normelor democratice, a libertății de exprimare și a religiei.
De asemenea, putem aminti cuvintele din predicile protoiereului Dimitrie Sidor, care i-a numit pe cei care au organizat persecuțiile împotriva Bisericii o „bandă de atei”, care nu au nicio legătură cu Biserica.
De asemenea, există un număr imens de alți preoți și un număr considerabil de episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina, care nu au tăcut tot acest timp. Au vorbit cu poporul lor, în publicații, în rețelele sociale, în timpul întâlnirilor personale cu cei de la putere. Dar când vorbește unul singur, iar toți sunt de acord în tăcere (fiind gata să se retragă în orice moment), efectul este zero, iar răul este mare. Exemplele episcopilor care și-au exprimat poziția sunt o dovadă în acest sens.
Pe de altă parte, se poate vorbi și tare, dar într-un mod atât de vag încât să nu aibă niciun impact asupra nimănui. Fără a specifica, fără a numi nici numele celor persecutați, nici numele persecutorilor. De exemplu, limitându-se la fraze generale – de genul „ierarhii, preoții și laicii Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt supuși persecuțiilor penale pe motive fabricate. Bisericile și alte bunuri sunt preluate, iar comunitățile religioase sunt reînregistrate ilegal în favoarea schismaticilopr”.
Ierarhii „sunt supuși persecuțiilor” – asta nu spune nimic. Se supun singuri? Din cauza condițiilor naturale, a influenței energiei solare, a altceva? Astăzi, a spune că ierarhii „sunt supuși” și că bisericile „sunt preluate” în favoarea schismaticilor este același lucru cu a spune în 1918 că preoții „sunt împușcați” și moaștele sfinților „sunt confiscate” în favoarea clasei muncitoare. Cine anume „supune” preoții și ierarhii la persecuții, cine anume „preia” bisericile? Adevărul trebuie rostit, iar răul – dezvăluit lumii. Pentru că răul se teme de lumină, deoarece faptele sale sunt întuneric.
Care ar trebui să fie reacția Bisericii?
Dacă persecutorii concreți ai Bisericii nu sunt numiți, dacă faptele pe care Biserica le califică drept persecuții nu sunt numite, dacă nu se spune cum Biserica se raportează la persecutori, atunci niciunul dintre ei nu se va gândi să se pocăiască.
Întrebarea este alta – de ce se întâmplă asta? Toate pentru că noi, creștinii ortodocși ai Ucrainei, privim la cele ce se întâmplă din poziția „să nu fie mai rău”. Deși, s-ar părea, unde mai rău… Este ca în povestea cu călăul care duce la execuție doi oameni. Și unul îi spune celuilalt: „Uite, suntem doi, iar el e singur. Poate încercăm să-i luăm pușca și să fugim?” Celălalt răspunde: „Nu”. „De ce?”, se miră primul. „Mi-e frică să nu fie mai rău”.
Exact așa e și acum. Lavra a fost luată, mitropoliții sunt ținuți în arest la domiciliu, 1500 de biserici au fost confiscate, oricine îndrăznește să vorbească despre cele ce se întâmplă este închis în arest preventiv, iar noi tăcem. Pentru că ne e frică să nu fie mai rău. Mai rău decât ce, decât execuția?
De ce tac laicii?
Din fericire, acum nu se împușcă. Deocamdată, în anumite cazuri, se limitează la cuțitul la gât, ca în Vinnița. Dar dacă toți vom continua să tăcem, atunci nu e sigur că autoritățile nu vor ajunge la execuții. Sau la închisori pe viață. Și iată că de la episcopi trecem la popor.
Poporul tace. Nu vom povesti acum că tace pentru că de-a lungul anilor ierarhii noștri au construit relații cu puterea, nu cu poporul, cu oamenii de afaceri, nu cu enoriașii. Ne vom limita la faptul că poporul din Biserica noastră este lipsit de drepturi și, prin urmare, fără voce. Poporul nostru nu influențează nimic din ceea ce se întâmplă în Biserică. Episcopii și preoții îi sunt numiți, nu se raportează în fața lui, nimeni nu-i cere părerea. În alte Biserici – nu este așa. De exemplu, chiar acum, în Biserica Cehiei și a Ținuturilor Slovace au loc alegeri (!!!) pentru un nou episcop pentru una dintre eparhii, la care participă poporul credincios. Poate fi ceva similar la noi? În prezent – nu. Rămâne să constatăm că ne-am obișnuit de-a lungul anilor petrecuți în Biserică să auzim că „totul trebuie făcut cu binecuvântare”. Iar poporul nostru bisericesc nu va manifesta nicio inițiativă proprie – nu există binecuvântare.
În al doilea rând, am fost educați de-a lungul anilor în paradigma că „șefii au întotdeauna dreptate”, mai ales șefii bisericești. Dar dacă citim scrisoarea Cuviosului Teodor Studitul către Ștefan, secretarul, în ea sfântul demonstrează că a-i aduce la rațiune pe cei de la conducere (inclusiv pe episcop sau patriarh) nu numai că se poate, dar și trebuie. Ca dovadă, el aduce exemple din Sfânta Scriptură și termină cu o selecție de citate din scrierile Sfântului Vasile cel Mare. Astfel, în cuvântul 20 despre asceză, sfântul scrie: „Și conducătorului, dacă se poticnește, trebuie să-i amintească cei mai de seamă dintre frați”. Sau cuvintele aceluiași Sfânt Vasile (din cuvântul 34 despre asceză): „Cel care nu acceptă ceea ce a fost aprobat de conducător trebuie să-i facă obiecția sa, deschis sau în particular, dacă are un motiv solid, conform sensului Scripturii, sau să îndeplinească în tăcere ceea ce i s-a poruncit; iar dacă el însuși se rușinează, atunci să folosească intermediari”. În plus, călugării din Mănăstirea Studit, care nu erau de acord cu patriarhul, luau ca îndrumare și indicațiile Sfântului Vasile cel Mare, găsite în regulile sale morale: „Cei dintre ascultători care sunt instruiți în scripturi trebuie să cerceteze ce spun învățătorii”. Și încă: „conducătorul cuvântului trebuie să facă și să spună toate cu prudență, după multă cercetare, cu scopul de a-I plăcea lui Dumnezeu, fiind supus cercetării și de către cei încredințați lui”. Cei încredințați conducătorului sunt simplii credincioși. Și ei nu sunt o turmă fără voce, ci o parte a Bisericii lui Hristos. Mai mult, în „Epistola Patriarhilor Răsăriteni” poporul este numit trupul Bisericii și păstrătorul credinței: „Noi avem înșine trupul Bisericii, adică însuși poporul, care dorește întotdeauna să-și păstreze credința neschimbată și în concordanță cu credința părinților săi”. Și în istorie, poporul a acționat de nenumărate ori împotriva ereziilor, schismelor sau a gândirii greșite a episcopilor. La fel, poporul a apărut de nenumărate ori în apărarea episcopilor și preoților, împiedicând autoritățile să-i pedepsească.
Puterea se teme întotdeauna de „stradă”, se teme de vocea poporului. Și dacă poporul tace – atunci se săvârșesc faptele fărădelegii. De aceea, când auzim că episcopii ar trebui să vorbească, trebuie să răspundem întotdeauna – poporul trebuie, de asemenea, să vorbească. Chiar înainte de episcopi. Pentru că, dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, iar Biserica este Maica noastră, atunci avem nevoie de un ordin pentru a spune un cuvânt în apărarea lor?
Pe cine trebuie să apărăm?
Da, se poate răspunde că nici Dumnezeu, nici Biserica nu au nevoie de apărarea noastră. Dar aceeași Biserică este formată din oameni concreți, care trebuie apărați. Iar vocea noastră, oricât de slabă, oricât de neputincioasă, alăturându-se la sute de mii de alte voci, poate salva viața cuiva.
Are nevoie de apărare conștiința noastră. Pentru că, dacă în prezența ta este hulită Biserica și tu taci, dacă se scuipă pe un preot sau pe un episcop și tu îți abați privirea stânjenit, cu siguranță va veni un moment când conștiința îți va aminti de asta.
În cele din urmă, trebuie să vorbim măcar pentru a nu ne fi rușine de noi înșine. Să vorbim toți, de la cel mai simplu enoriaș până la cea mai înaltă ierarhie bisericească. Să vorbim cu toții împreună, într-o singură voce. Atunci nu ne vor aresta și nu ne vor închide.
În orice caz, noi suntem Biserica. Și trebuie să-L mărturisim pe Hristos. Prin viața și slujirea noastră, prin apărarea celor slabi și oprimați, prin faptele de milostenie și prin propovăduirea Evangheliei. Toate acestea vor fi mărturia noastră despre Hristos. Trebuie să mărturisim. Altfel, riscăm să auzim cuvintele Domnului: „Așadar, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu cel din ceruri; iar pe oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Matei 10, 32-33).
În caz contrar, tăcerea noastră comună poate fi percepută ca un semn de consimțământ. Și asta este deja înfricoșător.
