Este adevărat că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioana 1, 18), dar aşa cum explică în continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui acela L-a făcut cunoscut”. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a făcut cunoscut Fiul Său prin întruparea Sa. În răspunsul dat de Mântuitorul la rugămintea lui Filip „Doamne arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”, El precizează: „De atâta vreme sânt cu voi şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Întruparea Domnului, aşadar, ne-a dat dreptul să-L pictăm în icoane, fără ca aceasta să însemneze că despărţim trupul Său de dumnezeirea Sa, pentru că icoana ortodoxă nu-L înfăţişează numai după frumuseţea naturală, ci mai ales într-o formă care să conducă pe cel ce o priveşte la adevărul credinţei ortodoxe ca Hristos cel întrupat este Dumnezeu adevărat şi om adevartat. Dacă n-am înfăţişat pe Iisus Hristos în icoane ar însemna că negăm firea Sa cea omenească, viaţa Sa pe pământ şi răstignirea.
Cele spuse despre sfintele icoane reprezentând pe Mîntuitorul sânt în strânsă legătură cu cele ce înfăţişează pe Maica Domnului. Dacă negăm calitatea Maicii Domnului de Născătore de Dumnezeu, înseamnă că nu primim învăţătura Sfintei Biserici despre întruparea Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a născut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Marturisind pe Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu, mărturisim că Acela pe care L-a născut este Dumnezeu adevărat şi om adevarat.
Pictarea în icoane a Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă se face într-o formă care conduce pe credincios la marea taină care s-a săvârşit prin Ea – adica la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezintă pe Fecioara Maria înainte ca Duhul Sfint să vina peste Ea şi puterea Celui înalt să o umbrească. Numai după ce harul lui Dumnezeu s-a pogorât peste Ea, a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Învăţătura Bisericii noastre este clară în formarea tipului de iconografie a Sfinţilor şi a martirilor, care au trăit „viaţa cea noua în Hristos” şi luptând au câştigat în această viaţa „cununa cea nestricăcioasă a vieţii celei cereşti”. Fiecare sfânt a devenit pentru creştin un model de renaştere în Hristos. Figurile lor nu sînt înfăţişate în icoane ca fiind materiale, cum sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprimă sfinţenia adică ca unii care au slavă în ceruri.
Aceasta porneşte de la învăţătura Bisericii: „Sînt trupri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti”(I Cor. 14, 40). Sfinţii sînt reprezntaţi ca unii care au ieşit din stricăciune şi inspiră realitatea binecuvintată dincolo de această lume. Figurile sfinţilor, în felul acesta, devin un permanent comentator la credinţa „că trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nesticăciune şi acest trup muritor să se iîbrace în nemurire” (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxă încearcă să dea o idee despre trupurile spirituale, care vor urma invierii din morţi. Pentru aceasta icoana trebuie să facă, prin arta, evidenta prezenţa harului Sfântului Duh în figurile sfinţilor.
Cinstirea icoanelor are o bază şi în Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în faţa cărora poporul se închina căzând cu faţa la pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoţii le tămâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi înaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odată cu întruparea Domnului, când descoperirea dumnezeiască s-a împlinit, Biserica creştină a continuat şi amplificat cinstirea sfintelor icoane într-un context nou superior.
După edictul de la Milan, când Biserica a dobândit libertatea de manifestare, reprezentările simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima învăţătura creştină. În secolul IV şi V numeroase scene din Vechiul şi Noul Testament ca şi din viaţa Bisericii exprimau diferite evenimente din iconomia divină precum şi sensul unor sărbători, consacrate în amintirea unor momente importante din istoria mântuirii. Când primele erezii căutau să pună creştinismul pe acelaşi plan cu idolatrie, sfintele icoane amintesc credincioşilor învăţătura cea adevărată a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa şi omega, care în perioada persecuţiilor aminteau de veşnicia şi dumnezeirea Mântuitorului, acum aşezate pe icoana Mântuitorului, arată deofiinţimea Fiului cu Tatăl împotriva ereticului Arie care considera pe Fiul creatură a Tatălui.
În perioada anilor 726-843, datorită inconoclasmului, mulţi cinstitori ai sfintelor icoane au suferit persecuţii apărându-le ca pe unele ce sînt roada credinţei celei adevărate, pe care o exprimă, o nutresc şi o vestesc. De atunci şi până azi sfintele icoane s-au păstrat fără întrerupere în Biserica noastră. Victoria restabilirii cinstirii sfintelor icoane, alături de celelalte învaţături ale Sfintei Biserici este sărbătorita în fiecare an de catre toate Bisericile Ortodoxe în Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti.
Sfintele icoane departe de a fi legate într-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele sînt executate cu măiestrie, ferecate în aur şi argint, dar niciodată credinciosul ortodox nu a confundat pe Dumnezeu cu aurul şi cu argintul icoanei care reprezintă chipul lui Dumnezeu.
Iată ce hotăraşte Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: „Urmând dumnezeieştile învaţături ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale Traditiei bisericesti universale, rânduim ca chipul Cinstitei şi de faţă făcătoarei Cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinte, pe pereţi şi pe scânduri, in case şi la drum, aşa şi cinstitele şi sfintele icoane, zugrăvite în culori din pietre scumpe şi din altă materie potrivită, făcute precum icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Stăpânei noastre Născatoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale noastre Născatoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi a prea cuvioşilor bărbaţi. Căci de câte ori ei ni se fac văzuţi prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubeasca pe cei închipuiţi pe dânsele şi să-I cinstească cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevarata închinăciune dumnezeiască (latria) care se cuvine numai unicei fiinţe dumnezeieşti, ci cu cinstire după acel mod după care se dă ea chipului cinstitei cruci şi prin tămâiere şi prin aprinderea de lumânări precum era pioasa datină veche. Că cinstirea care se dă chipului, trece la prototip şi cel ce se închină icoanei se iîchină fiinţei celei închipuite pe ea. Astfel se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, aceasta este tradiţia Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”.
Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla artă, ci o artă religioasă, teologică. Ea înfaţişează evenimente din istoria mântuirii noastre care s-a făcut prin Hristos Domnul. Întreaga atmosferă picturală în Biserică este dominată de lumina învierii. Tot conţinutul picturii ortodoxe reprezintă un cer şi un pământ nou, anume acela al lucrarii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea arată omul şi lumea regenerată prin harul divin. Locuitorii acestei lumi sânt îngerii şi sfinţii.
Sfintele icoane pictate nu oglindesc numai viaţa Bisericii în toată varietatea şi adincimea ei, ci sînt o parte integrantă a ei, aşa cum sînt ramurile în legătură cu trunchiul. Icoana nu numai că se inspira din cultul Bisericii, ci formeză cu el un tot omogen, completîndu-l, explicându-l şi mărindu-I acţiunea asupra sufletelor credincioşilor. Sfintele icoane sînt o mărturie a pogoririi lui Dumnezeu către om şi a efortului omului de ridicare către Dumnezeu. De aceea iconele trebuie să facă perceptibilă prin această artă prezenţa harului Sfântului Duh. Este vorba de harul care îinsoţeşte pe cei care sînt reprezentaţi în sfintele icoane. În acest sens Sfântul Ioan Damaschinul spune: „Fiindca sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt în viaţă fiind şi chiar cînd au trecut la cele veşnice harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor in morminte şi asupra chipurilor lor în icoane nu în esenţa ci după lucrare”.
Daca cuvântul şi cântarea Bisericii sfinţesc sufletul prin auzire, icoana îl sfinţeşte prin văz, căci după cuvântul Sfântului Evanghelist „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflându-ne în faţa unei sfinte icoana îl sfinţesşe prin văz, căci după cuvântul Sfintului Evanghelist „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflându-ne în faţa unei sfinte icoane simţim rolul ei ziditor de suflet: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).
