În clipa când trebuie să ajutăm, primul gând care trece prin cap este următorul: „Măi, dar ăsta care cere chiar este nevoiaş? Parcă poţi să ştii? S-a nărăvit – şi cere, dar poate că n-are deloc nevoie”. Nimic de zis, sunt şi dintr-aceştia, dar putem noi şti cu încredinţare că cel ce stă înaintea noastră chiar face parte din această tagmă? Iar de vreme ce nu ştim, de ce să fim bănuitori, şi cu atât mai mult, de ce să refuzăm doar pe temeiul unei bănuieli? Poate că este vorba de o mamă care şi-a lăsat copiii flămânzi acasă, ori de un tată a cărui soţie e bolnavă şi ai cărui copii sunt lipsiţi de haine, ori de nişte orfani mai mari dintr-un orfelinat! Pe unii ca aceştia nu-i veţi refuza, nu mă îndoiesc. Dar priviţi-i astfel pe toţi care cer de la voi, şi nu-i jigniţi cu bănuieli. Dacă cineva cu adevărat nevoiaş, care şi aşa are o piatră grea pe inimă, va citi bănuiala aceasta în ochii voştri? Asta nu va face decât să îi sporească necazul şi povara, şi în loc de mângâiere va pleca de la voi cu şi mai mare amărăciune. Bun lucru este acesta? Dacă nu are ochii înceţoşaţi şi faţa schimonosită, dacă nu se clatină şi n-are hainele cârpite înseamnă că nu vă merită milostenia? Ce, ca să-l ajutaţi, vreţi să ajungă mai întâi în ultimul hal? Poate că tot ce-i mai lipseşte ca să ajungă în ultimul hal este refuzul vostru… Şi ce, porunca Mântuitorului îi acoperă doar pe cei care nu mai au nici un loc de întors, care nu mai au nici acoperiş, nici hrană, nici haine şi nici puteri? Nu: pentru a-i ajuta pe unii ca aceştia nu e nevoie de o poruncă anume. Mântuitorul spune: Tot celui ce cere de la tine, dă-i. Când este vorba de dat milostenie, nu vă bănuiţi aproapele, nu desenaţi în spatele lui tabloul unei presupuse îndestulări, ci mai degrabă tabloul celei mai de pe urmă sărăcii şi al unui necaz cu adevărat apăsător. Atunci însăşi inima nu vă va da pace până când nu veţi uşura soarta omului. Mulţi răspândesc acum bănuieli asupra sărmanilor, dar împotriva acestor bănuieli poate fi pusă o hotărâre: verificaţi cine cere fără să aibă nevoie şi unuia ca acesta să nu-i daţi; însă a-i refuza pe toţi din pricină că există şi cerşetori mincinoşi este un păcat. Sfântul Ioan cel Milostiv nu făcea aşa: nu-i refuza nici pe cei despre care toţi ştiau că nu-s nevoiaşi, iar când i se făcea observaţie răspundea: „Pesemne că acum au ajuns la strâmtorare mare”.
Câteodată ne întoarcem spre noi înşine de la cel care cere şi zicem: „Da’ de unde să iau? De-abia mi-ajunge pentru mine, că mă descurc cu greutate”. Dacă n-ai de unde, nimeni nu te obligă. Eşti dator să dai din prisosul tău: Că de este pusă înainte osârdia, zice Sfântul Apostol Pavel, după cât are cineva este bine primită, iar nu după cât nu are; că nu se face ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz (2 Cor. 8, 12-13). Dar chiar să fie adevărat că, dacă facem milostenie, nu ne mai rămâne nimic pentru îndestularea propriilor nevoi? Pe lângă asta, oare cu înţelepciune am stabilit ceea ce socotim a fi „nevoia noastră”? Vedeţi voi, nevoia este ceva care poate fi (şi încă cum!) micşorat sau lărgit. Ia tăiaţi cheltuielile pe care le socotesc trebuincioase năravul, capriciul, slava deşartă, pretenţiile vane ale lumii: ce mult va rămâne în folosul nevoiaşilor!… Chiar presupunând că nu cheltuim pe aceste trebuinţe netrebuincioase, înţelepciunea va şti întotdeauna să facă parte lui Hristos chiar şi din lucrurile de care avem cea mai adâncă nevoie – din mâncare, din haine şi din celelalte de acest fel.
Se mai spune câteodată: „Ce se tot învârt fără nici un rost! Să pună mâna să muncească şi să-şi câştige cinstit pâinea! Pretenţie foarte îndreptăţită. Şi Apostolul porunceşte creştinilor să muncească, aşa încât nu numai să aibă de unde să îşi acopere nevoile, ci să poată da şi celor care le cer (Efes. 4, 28). Dar ferindu-ne sub acest pretext de ajutorarea aproapelui ştim sigur că cel care cere poate munci? Cum să muncească bătrânul, copilul, bolnavul? Şi chiar de poate să muncească, are de lucru oare? Unii sunt gata să lucreze, dar nu au slujbă. În pilda despre lucrători se arată că o parte dintre ei n-au avut de lucru până în ceasul al unsprezecelea, adică până aproape de miezul nopţii, fiindcă nu îi năimea nimeni. Bun, să zicem că au şi slujbă – dar poate leafa aceea să le acopere toate nevoile? Ce des muncesc oamenii zi şi noapte, dar tot se chinuiesc în nevoi, mai ales când lucrează unul pentru mai mulţi! Uşor de zis: „Munceşte!”, dar mai înainte trebuie să faci în aşa fel ca cel care cere să poată câştiga din munca sa hrană pentru sine şi pentru ceilalţi. Atunci să-l refuzaţi, iar până atunci a-l refuza este totuna cu a-l face să moară de foame.
Şi ce nu mai zic oamenii ca să-şi îndreptăţească împietrirea!… Unul zice: „Grele vremuri! Ce să mă mai gândesc la alţii – măcar de m-aş putea hrăni pe mine!”. Altul: „Şi eu sunt în nevoie, trebuie să pun deoparte bănuţi pentru zile negre”. Un al treilea: „Ce, pe lumea asta trăiesc doar eu? Sunt mai avuţi ca mine, ăia să dea”. Un al patrulea: „Ei, dau şi eu ce se nimereşte”. Ia staţi puţin şi judecaţi: este ceva aici care să semene a dreptate? „Vremuri grele”, zic oamenii – dar dacă sunt grele pentru cei cu stare, cu cât mai grele sunt pentru nevoiaşi? Aşadar, în atare caz ajutorarea trebuie nu curmată, ci înmulţită. „Trebuie să strângem pentru zile negre” – să zicem că aşa este, dar şi aici trebuie să avem măsură. Altfel, nevoile viitoare pe care ni le închipuim nu ne vor îngădui niciodată să-i ajutăm pe cei sărmani în nevoile lor, ce sunt adevărate. Şi apoi, viitorul depinde de prevederea noastră ori de rânduiala Proniei Dumnezeieşti? Fireşte, de cea din urmă. Ei bine, atrageţi asupră-vă milostivirea lui Dumnezeu prin milostivirea voastră faţă de nevoiaşi, şi atunci veţi avea chezăşia sigură a bunăstării pe viitor. Arătaţi-mi şi mie o casă care să se fi ruinat din princina dărniciei faţă de nevoiaşi! Iar eu o să vă arăt mii care au ajuns la sapă de lemn din pricina risipei fără rost… „O să dea altul” – dar oare va da altul? Dacă şi el va spune: „O să dea altul”, la fel al treilea, la fel al patrulea: asta nu înseamnă oare că nevoiaşul va fi lăsat în voia soartei? Nu, nu e bine aşa. Domnul ţi l-a trimis pe nevoiaşul cu pricina tocmai ţie – tu să-l ajuţi şi să nu laşi să treacă prilejul care, poate, nu va veni a doua oară. „Dau şi eu ce nimeresc şi când nimeresc”; bine, dar asta înseamnă oare a da după toată cuprinderea datoriei şi după toată măsura posibilităţilor? Şi oare nu este această nepăsare pricina faptului că ajutorul ajunge în mâini nepotrivite şi este întrebuinţat cum nu se cuvine? Tu dai cui nimereşti, dar cine le ajută celor pe care ruşinea îi ţine acasă şi care rabdă în tăcere, poate mai mult ca cel ce îşi strigă nevoia în gura mare? Nu, adevărata milă creştinească nu se mulţumeşte cu asta; ea se grăbeşte fără a fi împinsă de la spate să meargă în locurile unde trăieşte sărăcia ca să îi pipăie rănile cu propriile sale mâini şi să pună fără întârziere peste ele pansamentul vindecător de care este nevoie.
Iată câte gânduri rele a născocit vrăjmaşul ca să-i depărteze şi pe oamenii buni de ajutorarea sărmanilor! Să recunoaştem că toţi ne-am lăsat câteodată, mai mult sau mai puţin, mânaţi de aceste gânduri. Deci să luăm în inima noastră hotărârea de a nu le mai ceda – căci dacă ele sunt atât de slabe în faţa simplelor noastre raţionamente, cum vor ţine piept la judecata dreptăţii lui Dumnezeu, care vede totul, până la ultimul amănunt, atât în fapte, cât şi în simţămintele inimii?
Fericiţi cei milostivi!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul
