Curăţia în cadrul Căsătoriei

Dumnezeu a dat omului inclinatii trupesti nu in ve­derea desfraului, ci pentru inmultirea neamului omenesc. Judeca­tile lui Dumnezeu sunt intotdeauna cele mai bune, curate si sfinte. Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l su­puneti! (Facere 1, 28) – este dumneze­iasca porunca, lipsita de orice intinaciune. Insa omul, prin caderea lui in pacat, a pervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt si de cinstitele scopuri dumneze­iesti si a inceput sa intrebuinteze incli­narile lui trupesti catre rau.

Creatorul a randuit ca barbatul sa nu fie singur (Facerea 2,18), ci sa aiba fa­milie. Familia a fost planuita de Dum­nezeu ca un loc sfant pentru nevointa intru evlavie, curatie si viata sfanta. in Noul Testament, unde se restabileste curatia dintru inceput a firii omenesti, se vorbeste despre familie ca de o mica biserica din casa (1 Cor. 16, 19), in care traieste Hristos, care se sfinteste de Duhul Sfant si in care toate madulare­le se indreapta catre Dumnezeu-Tatal prin cuvintele: „Tatal nostru, Care esti in ceruri…”
Oamenii casatoriti trebuie sa convietuiasca in deplina credinciosie unul fata de celalalt, demonstrand prin aceasta si credinciosia lor catre Dumnezeu. Curatia si dragostea reci­proca – iata legatura dintre barbat si fe­meie. Sfintenia nuntii trebuie pazita cu grija. Doar o singura privire plina de pofta in afara casatoriei devine deja un mare pacat (Matei 5, 28).

Cel casatorit este legat prin porun­ca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nunta, exprimata inca din rai prin cuvintele: „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup” (Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a intarit sfinte­nia si neincalcarea unirii prin Nunta, spunand: „Deci, ce a impreunat Dumne­zeu, omul sa nu desparta!” (Matei 19,6)

Greseala impotriva sfinteniei nuntii poate sa fie de doua feluri:

1) tradarea ori preadesfranarea, care in ambele cazuri sunt o deviere de la casatorie;

2) curvia chiar in hotarele nuntii, atunci cand oamenii casatoriti nu traiesc fires­te, asa cum legea dumnezeiasca a po­runcit si constiinta ne da marturie, ci se dedau la diferite perversiuni.

Toate aceste necuratii sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Ele au condus inca de demult omenirea desfranata (Facere 6, 3) la potopul universal (Facere 6, 5-7), iar mai tarziu la focul si pucioasa care au pedepsit Sodoma si Gomora (Face­re 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastre nu se deosebeste de cea veche prin imoralitatea ei strigatoare la cer. De aceea, pentru cei ce inmultesc paca­tele, Dumnezeu si pe noi ne va pedep­si, dupa proorocirea Sa, insa de aceas­ta data prin focul universal prin care se va intrerupe existenta acestei lumi pacatoase, ca sa se arate ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea (2 Petru 3,13).

Toate fapturile au prin fire predispo­zitia de inmultire, insa la animale in­stinctele sunt pastrate in felul lor pri­mitiv. Fapturile necuvantatoare se impreuneaza nu in vederea desfranarii, ci ca sa implineasca inmultirea speciei lor, asa cum au fost harazite. Numai cu omul nu se petrece astfel. Cazut din pricina pacatului sub influ­enta demonilor, firea lui s-a pervertit si de aceea cu el se intampla adesea ca­deri infioratoare si, ca urmari ale aces­tora, si catastrofe naturale.

Domnul Iisus Hristos a venit ca sa ne invete adevarata viata intru curatie si sa ne dezbare de pervertirea morala in care am fost atrasi. El a binecuvan­tat casatoria prin prezenta Sa la nun­ta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11) si a osandit necuratia nu doar in forma ei cea mai grosiera, a preadesfranarii, ci si cel mai ” inofensiv” chip al necuratiei, privirea plina de pofta catre cela­lalt gen, spunand: Ati auzit ca s-a zis celor de demult: „Sa nu savarsesti adul­ter!”. Eu insa va spun voua ca oricine se uita la femeie poftind-o, a si savarsit adul­ter cu ea in inima lui! (Mat. 5,27-28).

Si Sfintii Apostoli s-au luptat plini de ravna impotriva preadesfranarii si a diferitelor chipuri ale desfranarii (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2 Petru 2,14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfantul Apostol Pavel a delimitat clar curata si binecuvantata nunta de oricare chip de manifestare a necuratiei, spunand: Cinstita sa fie nunta intru toate si patul nespurcat. Iar pe desfranati ii va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4). El sfatuieste: „Bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar, din cauza desfranarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau, fiindca mai bine este sa se casatoreasca decat sa arda.” (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dupa invatatura Sfintei Bise­rici, legiuita nunta, incheiata in numele Domnului (1 Cor. 7,39), este unica dez­legare a problemei privitoare la con­vietuirea intre un barbat si o femeie.

Casatoria are, in afara scopului ei de temelie – nasterea de fii (1 Tim. 2, 15), inca si un alt scop important – de a fi paza a curatiei. Sfantul Ioan Gura de Aur invata: „Omul trebuie sa se ca­satoreasca pentru a alunga pacatul si pentru a se izbavi de orice fapta a des­franarii. Anume pentru aceasta trebu­ie sa ne casatorim, pentru a ne ajuta reciproc sa ducem o viata curata.”

Du­pa invatatura acestui mare barbat, ca­satoria nu este o piedica a curatiei, ci mai degraba ea o pazeste si o intareste. Din aceasta pricina, tradarea este un mare si greu pacat. „Omul casatorit, daca incalca casatoriile altora ori pri­veste cu pofta la vreo femeie straina, nu merita nicio iertare, nici din partea oamenilor, nici inaintea lui Dumne­zeu, oricat s-ar indreptati prin fire.”

Aceasta judecata, foarte aspra la pri­ma vedere, este in realitate intru totul indreptatita, deoarece, daca monahii dintru inceput se lipsesc de un astfel de chip al dezmierdarii, omul casato­rit poate sa-si manifeste pornirile lui trupesti, in limitele legiuitei casatorii. Dar a privi plin de pofta in afara aces­tor cadre, acesta este un pacat vadit, fiind un semn al desfranarii, si nu al dorintei de inmultire a neamului ome­nesc prin legiuita si binecuvantata ca­satorie.

Astfel, omul, pentru a ajunge la adevarata curatie, trebuie sa se ne-voiasca, si aceasta pe cand e inca ta­nar, si sa nu astepte sa imbatraneasca, pentru a vietui in curatie. Curatia se obtine cu nevointa, rugaciune si lup­ta. Ca orice alta virtute generala, ea nu se obtine fara osteneala.

Sfantul Vasile cel Mare lamureste in chip minunat: „Virtutea curatiei nu o are acela in care dorintele necurate au slabit ca urmare a batranetii, ori a bolii, ori din vreo alta pricina. Intr-un astfel de om, chiar de ar mai si vietui pacatul, trupul lui neputincios il im­piedica de la fapte pacatoase. Curatia este silire continua, in afundul sufle­tului, si ucigatoare a urmelor miscari­lor rusinoase ramase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel si a dobandit aceasta vir­tute, a inradacinat intru sine curatia cea potrivnica pacatului.”

Arhimandritul Serafim Alexiev