neînţelegeri

De 4 ani, de când l-am cunoscut pe băiatul pe care îl iubesc, am numai neplăceri. L-am cunoscut pe internet, din întâmplare, eu voiam să îmi fac prieteni să treacă vacanţa mai uşor, că eram studentă atunci, şi el, avea sufletul distrus după ce a fost părăsit de o fată cu care a avut o relaţie 5 ani. Era cald, prietenos, grijuliu, îmi cerea să mă rog, ceea ce am şi făcut cu tot dragul pentru el. E din alt oraş decât mine, dar ne-am văzut de Anul Nou, a venit la mine acasă şi mi-a cunoscut părinţii. Era mândru faţă de prieteni şi îi părea bine că are pe cineva care are grijă de el şi îl iubeşte. Apoi au început neplăceri, nesiguranţă, poate că rănile nu au fost vindecate deplin, sau poate în orgoliu nu a vrut să îl mai susţin. Până în toamnă s-a ajuns de la reproşuri că nu am venit să îl văd, că nu am înţeles că are probleme cu banii, deşi nu mi-a zis dar ştiam, până la a nu vrea să mă vadă sau ameninţări cu poliţia sau un apel de la o prietenă a lui psiholog, ca în final, după o lună de zile să mă sune şi să mă caute din nou (precizez că el, de prin liceu e atras de ezoterism, însă atunci mergea şi la biserică, poate despărţirea era singurul motiv. Cred că satana nu voia să îi dea drumul din ghearele lui şi îl făcea să mă urască, pentru că atunci când e întors împotriva mea nu vrea nici măcar prieteni, cunoştinţe să fim, nu manifestă faţă de mine nici cel mai vag respect). Aşa că din septembrie 2008 am reluat relaţia, dorea să clarificăm situaţia şi să reluăm relaţia, a avut parte şi de realizări profesionale, însa treptat s-a răcit, eu continuam mereu să mă rog, şi asta inexplicabil. Aşa că de data asta, în ianuarie 2009 am rupt orice formă de comunicare şi am decis să mă rog, să sufăr, să ţin în mine, şi cum o vrea Domnul, deşi îmi era teribil de greu. Nu am putut să încep o altă relaţie, e ca şi cum aş fi îngropat ceva din mine. Am aflat, ca răspuns la un mesaj în care îi ceream să ne împăcăm, măcar prieteni să fim, că e cu altcineva, ceea ce a sporit şi mai mult durerea. Nu am mai căutat nimic despre el. În 2010 l-am văzut la o emisiune tv, prin mai, însă nu am avut curaj să mă uit, iar în noiembrie acelaşi an am văzut un articol în ziar despre el. Doar anul trecut, în iunie, pentru că nu mai suportam să am ceva pe conştiinţă, am vorbit cu el, deşi mă aşteptam să îmi vorbească urât, am aflat că era singur, părăsit din nou dupa 2 ani, a fost fericit şi el, şi eu, am început din nou să vorbim despre noi, despre un viitor comun, m-a vizitat, după atâta timp, am fost şi eu la ai lui, ca apoi să mă acuze că nu sunt bună pentru el şi motivând cu tot felul de aberaţii cu care îi îndocrinează new age-ul şi religiile nebune ale lumii moderne. Ce să mai fac? Mă rog aşa cât pot, după atâtea lovituri nu mai am putere, am fire omenească cu neputinţele mele, Dumnezeu mi l-a dăruit, tot el a fost răspuns la multe rugăciuni ale mele, ce îl face să se poarte aşa? Îmi doresc erorm să iubesc, să fiu iubită, un camin, vreau să fiu mamă, nu să am braţele goale, inima goală, sufletul pustiit de iubire. Dumnezeu vrea să îmi vadă răbdarea, dar sunt 4 ani, răni adânci, aşa multe de lămurit şi destăinuit cu cel pe care îl iubesc, chiar nu ştiu ce să fac, vreau să ne mântuim amândoi, nu mai vreau ca după o viaţă destrabălată, care îi vatămă şi trupul şi sufletul. Mă rog pentru el, şi satana îi pune ura în suflet pentru mine, şi „iubire” pentru tina păcatului în care se trânteşte ca un dobitoc şi crede că e în al noualea cer. Mă doare, cumplit.