Sfat

Sărut mâna, părinte! Vă mulţumesc pentru bunătatea şi răbdarea de care daţi dovadă în citirea fiecărui mesaj şi în formularea de răspunsuri cât mai potrivite. Mă aflu într-o perioadă de încercare şi nu ştiu cum să ies din ea. Am 24 de ani şi locuiesc în Bucureşti, unde am un loc de muncă şi totodată sunt studentă. M-am născut şi am crescut la oraş(nu în capitală), alături de părinţi, bunici şi fratele meu. Am fost mereu o persoană retrasă, emotivă, anxioasă şi nu m-am putut adapta prea bine în colectivitate, motiv pentru care am crescut în faţa televizorului. Am fost mulţi ani în depresie, m-am simţit inutilă, am avut şi am în continuare dificultăţi de învăţare, atenţie şi memorie. Am fost un copil dificil, am suferit mult şi le-am produs şi părinţilor suferinţă. Aveam izbucniri violente, iar când eram în şcoala generală, am încercat să mă sinucid. La 21 de ani, din cauza că n-am mai putut să mă concentrez la facultate şi să-mi fac proiectele, am căzut într-o depresie puternică, încât am avut impresia mai multe luni că sunt în iad. M-am apropiat de Dumnezeu, atunci, şi El a facut nişte lucruri extraordinare pentru mine, pe care n-am să le uit niciodată – mi-am reluat studiile, am scăpat de nişte păcate mari, de care eram dependentă, m-am angajat şi mi-a fost mai bine o perioadă. În prezent, din cauza problemelor de memorie şi atenţie (care s-au agravat) nu mai pot lucra şi învăţa aproape deloc. Am avut şi am în continuare dificultăţi pe care le observă cei din jurul meu, însă eu încerc cu greu să le ascund şi să le pun pe seama oboselii. Analizele la cap mi-au ieşit când bune, când mai puţin bune, aşa că am decis să-mi fac nişte investigaţii mai detaliate, în ceea ce priveşte memoria, într-un centru specializat, dar procesul durează mult, pentru că sunt mulţi pacienţ şi, de câteva luni, simt că nu mai pot răbda, stau în stres şi în deznădejde în fiecare clipă, la muncă şi acasă. Pur şi simplu mă gândesc tot timpul să fug undeva, să mă retrag într-un loc unde să muncesc ( fizic, nu intelectual) toată ziua, să am o viaţă simplă şi să ajut oamenii într-un fel, ceea ce sunt sigură că m-ar ajuta. Iar aceste gânduri nu le am de când am început să mă simt stresată, ci mai dinainte. Câţiva ani l-am rugat pe Dumnezeu să mă vindece, dar cred că n-a făcut-o pentru ca eu să iau o decizie şi să las viaţa aceasta în urmă. Totuşi nu ştiu unde să mă duc, ce variante aş avea şi cine m-ar putea ajuta. Familia mea nu poate/ştie cum să mă ajute, însă încearcă să mă înţeleagă şi sunt sigură că va fi de acord cu orice decizie voi lua şi care mi-ar aduce puţină linişte sufletească după mulţi ani de zbucium. Vă mulţumesc şi Dumnezeu să vă binecuvânteze.