Sărut mâna, Părinte şi Dumnezeu să reverse mulţime de binecuvântări peste dvs şi familia dvs, pentru că îmi place tare mult cum daţi sfaturile şi cum ne vorbiţi. Eu aveam într-un timp ideea să scriu Maicii Siluana pe site, în programul acela cu „Iertarea”, ştiţi dvs, paşii aceia pe care ne recomandă dumneaei să îi parcurgem gândindu-ne cum să scoatem dinlăuntrul nostru problemele rămase nerezolvate, iertând , iertând, iertând. Dar nu am mai scris, pentru că am înţeles că Maica nu răspunde atât de repede, nu vreau să o mai împovărez şi eu…poate altădată o să scriu şi acolo în amănunt, deşi mă cam doare să îmi amintesc, să ating punctele sensibile… Povestea mea, şi viaţa mea se împiedică de un păcat pe care l-am făcut, şi deşi l-am mărturisit de atunci, nu mi-l pot ierta, dar mai ales am înţeles şi în sinea mea că nu pot merge mai uşor în viaţă din cauza că nu i-am iertat pe cei care m-au împins să îl fac. Acum 12 ani, am rămas însărcinată, nu eram căsătorită, însă eu aş fi vrut să nasc copilul, un avort mi se părea un lucru oribil, care mă va despărţi de Dumnezeu, deşi nu îl aveam bine fixat în suflet. Când au auzit vestea, soacra-mama băiatului cu care mai târziu tot m-am căsătorit, a spus să fac avort. Când m-am împotrivit şi m-am certat chiar şi cu ea şi cu cumnata care deja îi recomanda soţului un cabinet, unde se fac avorturi profesionale, s-au supărat foarte tare, mă acuzau că vreau să fac copilul, ca nu cumva „să-l scap” pe comoara de fiul ei, că mă folosesc de sarcină, când Dumnezeu ştie că nu era aşa. L-au ameninţat şi pe soţ, şi el e tare influenţabil, iar dacă la început era de acord să îl nasc, apoi nu ştiu ce discuţii o mai fi având cu mama şi sora lui, care l-au îndobitocit, şi apoi a schimbat şi el macazul şi m-a abandonat în decizia asta de a păstra copilul. Pur şi simplu, nu mai vroia! A hotărât el ziua, şi ora când vom merge, eu am zis că nu merg, m-a ameninţat că „tu mergi!!!”. Şi am mers, Părinte…Şi am mers!!! Şi nu mai pot Părinte, deşi acum am copii, Părinte, cu acelaşi om cu care m-am luptat mereu, când am rămas însărcinată, am ascuns că sunt însărcinată, până când nu mai era pericolul de a mă duce la avort, în luni mai avansate…De când am suferit atâta din cauza că m-au izgonit, nu m-au sprijinit să nasc copilaşul meu acum 12 ani, am devenit o femeie rebelă, nu mi-a plăcut să ascult de el, sau de deciziile lui, sau de mama lui. Problema mea este că, deşi pe dinafară încerc să am o atitudine care să mimeze iertarea şi uitarea, nu pot, Părinte, să o iert pe soacra, complet, din suflet, nu pot să îi găsesc o scuză…la ce să mă gândesc, Părinte, că vreau să o iert odată!?…că ei nu cred că îi pare rău nici la ora asta, este pe mentalitatea „nu ai fost nici prima, nici ultima care a făcut avort!!”, aşa gândeşte, un avort e o banalitate şi viaţa trebuie să meargă înainte, că nu sunt copil să plâng toată viaţa după un avort!, ea tot caută scuze care să îndreptăţească acea decizie pe care au luat-o ei asupra mea, ca să facă avort cu mine, parcă mi-am avortat şi sufletul atunci, nu mai pot, Părinte! Ce să fac ca să le iert şi să nu le mai simt atât de incomode şi insuportabile când le văd, când….îmi ating copiii, care şi ei tot din mine au ieşit. NU suport să îi spună bunică copiilor mei, Părinte, pentru că nu i-a vrut pe nici unul de la bun început, ci acum când sunt mari, când i-am crescut fără ajutorul ei, se făleşte cu ei ca cu nişte bibelouri bune de avut în casă, eventual de arătat la vecini ca să fie lăudată ca bunică, mi se întoarce stomacul pe dos!!! M-am simţit un gunoi bun de aruncat atunci când nu au vrut să nasc şi eu copilaşul meu, primul meu copilaş…de ce nu pot să le iert, pentru că ştiu că Dumnezeu nu îmi iartă nici mie ce am făcut dacă nu le iert pe ele!!! De ce, Părinte? ce am??? totul merge în neregulă din acel moment. Pe soţ nu l-am mai suportat că avea aceleaşi şabloane în cap, nu putea să gândească decât prin prisma mentalităţii mamei şi surorii, …eu nu m-am simţit sotie adevărată niciodată, numai un om de mâna a doua …o maşinărie care face copii la normă, aşa, fără suflet, când eu mi-am pus tot sufletul. Ajutaţi-mă, Părinte! Vreau să închei odată cu resentimentele astea, pentru că deşi am hotărât să mă despart de soţ, acuma vreau să mă împac şi o să dau iar de aceleaşi idei, dar trebuie să fac ce trebuie făcut…ajutaţi-mă, cu rugăciunile dvs. Mulţumesc. Doamne ajută! Ana Maria.
- a întrebat 12 ani ago
- last edited 2 luni ago
- You must login to post comments
Doamne ajută. Imediat ce citesc chiar şi vă răspund pentru a ţine şirul ideilor. Deci: ar fi bine să nu vă mai amintiţi nici măcar de cei care v-au împins să faceţi acel păcat. Şi ştiţi de ce? Pentru că la judecată vom fi judecaţi nu în baza credinţei celor care ne-au împins şi nici ţinându-se cont de faptul că aţi fost împinşi. Singuri suntem răspunzători de ceea ce facem, de aceea vă spun să lăsaţi iertării pe cei care v-au împins şi vă va lăsa iertării şi Domnului. La ce vă ajută această păstrare a răutăţii? Amintiţi-vă cum a iertat Hristos pe cei care îl batjocureau: Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac. Cât de sincer a fost Domnul şi cât de plin de iubire sfântă. Şi cu această iubire a reuşit să ofere şansa mântuirii întregii lumi. Oare de ce noi să nu putem oferi asemenea iertare şi iubire? Mai ales că nu direct s-a ofensat persoana noastră. Încercaţi să vă cercetaţi şi să vă cercetaţi şi stările: la ce vă sunt ele de folos? Nu vă mai frământaţi de felul soacrei de a fi! Lăsaţi-o în voia Domnului. Nu vă mai frământaţi de felul ei ci de dumneavoastră. Să ştiţi că de nu veţi reuşi să ajungeţi la ce vă spun eu o să fiţi amarnic judecată de Domnul pentru acea faptă, chiar dacă aţi primit iertare la spovedanie. Ierarea vă stă în propria iertare. Ştergeţi cu buretele. Ştiu că este greu, dar pentru a reuşi va trebui să ajungi mai întâi la înţelegerea corectă a ceea ce trebuie să faceţi şi apoi să aplicaţi ce înţelegeţi. Nu le mai atribui lor vina ci ţie. Şi doar atunci o să poţi să îi ierţi. Şi aşa şi este. Ce v-a oprit atunci să spuneţi că renunţaţi la prieten(actualul soţ) şi la mama lui şi să rămâineţi cu copilul? Cercetaţi şi aceste idei şi vedeţi unde vă încadraţi? Deci eu văd rezolvarea în faptul de: a şterge trecutul cu buretele credinţei. Altfel o să distrugi o familie şi îţi vei pierde şi sufletul. Decide odata pentru totdeauna că nu vei mai activa aceste gânduri în capul tău şi lasă să judece Dumnezeu la judecată. Nu îţi ţine judecata pe capul tău. Odată ce judeci acum tu faptele lor ţii judecata timpului pe capul tău. Ai o parte din vină, iertarea ai primit-o prin spovedanie, nu ai decât să îi ierţi pe toţi şi să trăieşti pentru prezent şi viitor. Schimbă ura în dragoste şi lasă trecutul cu trecutul. Altfel nu se poate.
Te îmbrăţişăm cu drag şi te aşteptăm mereu cu noi bucurii. Doar cu bucurii şi noi realizări în domeniul desăvârşirii tale.
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie
- Guest a răspuns 12 ani ago
- You must login to post comments
Te rog să te autentifici mai întâi pentru a trimite.
