0
0

Doamne ajută, nici nu ştiu cum să încep… Aş putea să îi mulţumesc lui Dumnezeu că a lucrat prin persoanele pe care mi le-a trimis. Povestea mea începe aşa: L-am cunoscut pe tatăl fetiţei mele (acum în vârstă de o lună) în Italia şi am rămas însărcinată, am decis să păstrăm copilul şi am rămas în casa lui, sperând că îmi voi face o familie cu acesta. Când părinţii mei au aflat că sunt însărcinată, au fost bucuroşi deşi li se rupea inima că sunt departe de ei. Dar au zis să-mi fie bine! Eu speram că o să ne căsătorim, lucru care nu a venit din partea lui şi pe perioada sarcinii mele până la 6 luni a început să se comporte foarte urât cu mine. Eu de multe ori mă simţeam rău din cauza sarcinii şi el mă lăsa singură în casă sau nu mă băga în seamă cu zilele, a ajuns să fie agresiv verbal şi m-a şi lovit odată însărcinată fiind. Atunci am înţeles cât de mult înseamnă familia şi îmi era foarte dor de părinţii mei, vroiam să mă întorc acasă, simţeam că merit să stau liniştită pe perioada sarcinii şi nu în stres, nu să plâng, şi nu să-mi fie date apropouri sexuale în fiecare zi, lucru pe care nu mi-l doream în timpul sarcinii. Simţeam atât de pur pântecul meu, că nu vroiam să-l mai murdăresc. L-am murdărit destul înainte. Am ajuns să-l urăsc pe concubin, poate e prea mult spus, dar îmi pierdusem toate sentimentele ce le aveam pentru el, apoi într-o seara am avut un vis (în care bineînţeles că nu vroiam să cred), mă visam pe mine pe o parcelă de pământ şi părinţii mei pe altă parcela de pământ şi intre noi un gard înalt de sârmă cu ghimpi pe el. Ca să vedeţi a 2 a zi mama iubitului m-a trimis la psiholog, a vrut să mă facă nebună, că eu am probleme în comportament cu fiul ei şi nu că el se comportă urât cu mine, o româncă tânără (21 ani) singură şi gravidă, într-o ţară străină. La psiholog am început să povestesc cazul meu, după ce am povestit psihologul mi-a zis să mă întorc în România, că am timp, sunt însărcinată în 6 luni şi să nu nasc sub nici o formă în Italia. Eu nefiind căsătorită (cică italienii nu se căsătoresc), nasc un copil cu cetăţenie italiană automat, eu neavând ca mamă nici un drept asupra copilului meu, şi că nu sunt obligată să stau lângă el nefiind nici căsătoriţi. Să plec în România şi să stau cu părinţii şi copilul meu! Că ce vreau un copil traumatizat? Să vadă în fiecare zi violenţă?! Când am venit acasă, i-am propus concubinului să ne căsătorim ca să evităm unele neclarităţi, să simt şi eu că am familia mea şi că suntem uniţi, eu nu vroiam să fie copilul italian şi eu ca mamă să fiu un nimeni pentru el în Italia (ei fiind foarte rasişti), ori e familie ori nu e, el m-a refuzat, spunând că îmi va lua copilul. Apoi am decis şi m-am întors în ţară, unde după 4 luni am născut o minunăţie de fetiţă, cihar cu o zi înainte de ziua mea, pe 17 mai. Experienţa naşterii naturale a fost atât de traumatizantă, dar în acelaşi timp cu o emoţie pe care mi-aş dori să o am în fiecare zi, nu sunt cuvinte…nu e sentiment. Nu e nimic asemănător cu acest lucru, e ceva unic, e o minune, durerile naşterii sunt sore cu moartea, dar ştiu că aşa se mântuieşte o femeie. Copilul s-a născut cu ceva probleme, dar împărtăşanile şi spovedanile ce le-am făcut la întoarcerea în ţară m-au întărit şi pe mine şi bebeluşul şi acum suntem bine! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt femeie şi am avut ocazia să trăiesc aşa emoţie, aşa sentiment frumos! Fetiţa e născută aici şi o am sub aripa mea, iar părinţii m-au susţinut foarte mult! Fetiţa acum are o lună de zile, el a venit şi a recunoscut-o, dar insistă să ma întorc în Italia de tot cu fetiţă să facem botezul acolo şi să rămân de tot. Eu sunt pusă într-o situaţie foarte dificilă: nu vreau să renunţ la credinţa mea!! El insistă să facem botezul la catolici, eu vreau la ortodocşi, e fetiţa mea, eu m-am chinuit cu ea, eu am născut-o, eu am plâns de durere, eu am plâns de fericire, eu am suportat durerile, eu m-am rugat şi nu cred că tatăl are dreptul a mă obliga a face ce nu vreau! El tot timpul îmi reproşează că eu refuz un tată pentru fiica mea, că copiii trebuie să aibă o mamă şi un tată, da, adevărat…dar eu ce să aleg? Că sentimente pentru el nu mai am, m-am răcit, nu-l mai iubesc, lunile ce trebuia să le petrec cu el în pace şi în iubire pentru mine au fost un chin în casa lui! Ce să fac? Să mă împac doar pentru copil? Nu suntem nici căsătoriţi, dacă Dumnezeu nu ne-a unit prin căsătorie, nici nu are ce să despartă, dar nici căsătorie nu fac dacă nu sunt sentimente, ce să fac? Să aibă un tată, să mă împac cu el, să merg în Italia să o botez la catolici, să renunţ la ideiile mele? Să fie fata mea un robot? Să nu meargă la biserică? Să nu-şi vadă bunicii decât de 2 ori pe an? Eu simt că vreau să rămân aici cu ea, părinţii vor să mă ajute să o cresc, vreau să o învăţ de mică să fie în preajma lui Dumnezeu, vreau să mă ocup numai de ea. Nu ştiu cum să vă explic sentimentul, efectiv nu mai simt nevoie de un bărbat lângă mine, de genul masculin, pentru mine fata mea e tot, dacă m-aş întoarce la el, e ca şi cum m-aş prostitua, Simt că nu o să meargă, simt că viaţa mea e aici, ar trebuii să mă mustre conştiinţa că las fata fără un tată? Cum să pun problema? Ce ar trebuii să-mi reproşez? Repet…mă gândesc şi la fata mea, el poate să fie în continuare tată pentru ea, dar cred că conteaza şi mediul în care e crescută. Cred că în mediul de aici o voi educa mai bine, mai pur, nu vreau să-mi fac copilul un robot, vreau să-l trimit la sat la bunici, vreau să-l trimit la biserică, vreau să mă joc cu el, să ies în parc. Nu să merg la servici 20 din 24 ore şi să-l pun în faţa televizorului. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeleasă, nu-mi explic nici eu ceea ce simt, dar cred că Dumnezeu a făcut alegerea asta pentru mine, daca el mi-a deschis ochii să vin să nasc aici, cred că aici e mai bine pentru mine şi pentru copil, sau greşesc? Dacă năşteam acolo, depindeam de el, nu mă lăsa să vin cu copilul în ţară, aşa aici ştiu că copilul va fi educat mai bine, vreau să-l învăţ ce nu m-au putut învăţa părinţii mei (din lipsa timpului, fiind ocupaţi cu problemele vieţii), nu ştiu, nu-mi pot imagina viaţa mea şi a copilului meu acolo.

  • Felicia a întrebat 12 ani ago
  • last edited o săptămână ago
  • You must to post comments
0
0

Scumpă soră, chiar îmi pare rău de tot calvarul prin care ai avut de trecut. Ai fost destul de explicită în toate cele spuse de Dvs. de aceea, putem să ne formulăm un răspuns: Nici de cum nu acceptați. Dumnezeu o să vă întărească și o să reușiți să vă creșteți copilașul și fără de el. După cum ați observat, când v-a fost mai greu, mare grijă de Dvs. nu a avut. De ce credeți că o va face mai înainte? Mai apoi, o căsătorie poate fi bazată categoric pe dragoste. Dacă dragoste nu e, nu e cazul nici să vă căsătoriți, pentru că fericită nu ve-ți fi. Mai apoi, ce fel de botez la romano-catolici? E ca și cum va-ți îndrepta copilașul din start spre iad. E ca și cum ați vinde de pe acum sufletul copilașului dându-l în mâinile diavolului. Pentru Dumnezeu, vă rog să nu faceți așa ceva în veac. 

În rest, zice Sfânta Scriptură: Aruncă grija ta spre Domnul! Crede-mă soră, Dumnezeu în dragostea Sa nemărginită o să vă scoată în cale și partenerul de viață ideal, care va iubi mult și copilașul Dvs. și pe Dvs! Hristos și Maica Domnului să vă întărească!

Preot Iulian Rață

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.