Sărut Mâna, Părinte. Vă rog să îmi spuneţi ce credeţi despre situaţia în care eu mă simt vinovată până la sânge pentru unele păcate ce ţin de un perfecţionism formal faţă de legile Domnului. Ce este asta? Se ascunde vreun diavol în exagerarea asta a mea de a mă simţi vinovată pentru încălcări cât de minore în aparenţă? Sau e doar prostia mea? Sau am făcut atâtea păcate încât acum suflu şi în iaurt, cum se zice şi nu am vederea adevăratelor mele păcate pentru care nu mă căiesc cum se cuvine acordând atenţie exagerată şi bolnăvicioasă detaliilor altor păcate? La Spovedanie am spus şi aceste pacete detaliate care par nişte probleme de copil, despicarea firului în 14, încât Părintele nu îmi zice nimic. Pentru mine astea au o importanţă, pentru că mă simt vinovată, dar poate că par ridicolă frământându-mă cu atâtea detalii? Cum aflu, Părinte, măsura adevărată a lucrurilor care contează pentru Domnul? Ştiu că legile sunt legi, dar am observat de-a lungul timpului că aceste legi variază în funcţie de om, adică nu se aplică după un calapod, fiecare om are circumstanţe, ori eu sunt foarte confuză şi pur şi simplu nu ştiu ce să cred în unele situaţii dacă îmi este îngăduit sau nu. Aşa că eu înclin mereu să cred că NU îmi este îngăduit şi de aici starea de vinovăţie şi autopedepsire a conştiinţei. Am nădejde de iertare la Domnul, dar nu vreau să cad în prăpastia cealaltă în care am mai fost, şi anume să cred că mă iartă Domnul, că sunt neputincioasă şi să mă iert pe mine atât de uşor încât să las timpul să treacă peste păcatele săvârşite şi să le uit, până îşi fac rădăcini în inima mea. Mă iertaţi din suflet dacă v-am încurcat. Nu vă mai zic şi dv. la ce anume păcate la limita secundei şi a minutului mă refer. Pur şi simplu am greutatea asta pe suflet…pentru că mă gândesc că nu aşa trebuie să se simtă un creştin liber. Nu aşa, ca mine… trebuie să fie mai mult de atât… o libertate mai curată a spiritului. Rugaţi-vă pentru mine, Ana, să o aflu într-o bună zi! Doamne ajută şi sănătate tuturor!