Divort

Doamne ajută! Și eu sunt unul din cazurile nefericite care a ajuns în pragul divorțului. Sunt căsătorită de un an și jumătate cu bărbatul lângă care am conviețuit 7 ani de zile… în păcat. Înainte de a ne căsători am fost despărțiți aproape 2 ani, timp în care am ajuns să Îl cunosc pe Dumnezeu și să urmez calea Lui, cât am putut de bine: spovedanie la părintele duhovnic, participarea săptămânal la Sfânta Liturghie, la slujbele din timpul săptămânii, post, rugăciune. Soțul meu m-a urmat în acea perioadă din dorința disperată de a ne împăca, așa încât ajunsese și el să fie vrednic chiar de Sfânta Împărtășanie. Până am decis însă, să reiau relația cu el. Ajunsese să nu mai știe de nici-un Dumnezeu. Cunoscuse o altă fată lângă care nu a păstrat nimic din ce învățase. Și totuși, eu am acceptat să mă căsătoresc cu el, spunându-mi că tot pe mine ma vrea, nu pe ea. Astfel că ne-am căsătorit, iar bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un copilaș minunat, chiar din noaptea nunții. Spun asta pentru că timp de 4 luni cât a durat relația noastră din momentul împăcării până la nuntă, nu am mai acceptat să avem relații trupești, chiar dacă el a insistat mult și chiar au existat multe certuri din acest motiv. M-am rugat bunului Dumnezeu să facă cum e mai bine și să ne căsătorim daca e voia Lui, daca nu, să reușesc să uit de el. Astăzi, avem un copilaș de 7 luni, însă el nu și-a asumat nici-o clipă viața de familie. Proastele obiceiuri din tinerețe au revenit chiar mai rău decât au fost vreodată, el căutând mereu distracția, cluburile, băutura, femeile, iar prietena lui dinaintea căsătoriei e prezentă și astăzi… De câteva ori am plecat de la el în semn de protest, pentru că mergea în cluburi fără ca eu să fiu de acord! Asta am crezut că poate îl va face să își de seama că greșește. Atunci locuiam împreună la locuința lui ce i-a fost oferită de la serviciu, pentru că nu era nevoie să plătim facturi de nici-un fel. Iar refugiul meu când plecam era apartamentul meu unde locuisem singură până la nuntă, dar unde ne petrecusem cei 7 ani de dinainte. În timp, soțului meu i-a fost tot mai greu să se acomodeze cu viața de familie, să își asume vre-o responsabilitate. A început să mă dea el afară, chiar și însărcinată în luna a 9-a. După nașterea fetiței, am decis să ne întoarcem la apartamentul meu unde existau condiții umane de crescut un copil, la el fiind imposibil de stat cu un nou născut (de lene nu a creat nici-o condiție, lipseau chiuvete la baie si bucătărie, spălam vasele în cadă etc.). A stat cu noi timp de 4 luni apoi a început să nu mai vină acasă, se întorcea la el. Dupa un timp se întorcea la noi cu păreri de rău și tot așa, până când dorința lui de a fi cu familia lui a dispărut definitiv. În luna august am stat tot separați, iar pe noi ne-a mai vizitat ocazional. Pentru că am văzut ca nu ia nici-o decizie, nici divorț, nici împăcare, am decis să vin cu copilul la el acasă, poate asta îl va face să își dea seama că are o familie. A reacționat violent și fizic dar mai ales verbal, m-a amenințat în tot felul și m-a dat afară însă i-am spus că deocamdată suntem soț și soție și locul meu e lângă el. Atunci a spus că divorțează. Acum se ocupă de divorț, mi-a spus chiar și primul termen, noi suntem tot la el, însă el nu mai pare așa dornic să ne dea afară. Au existat relații trupești, și uneori are gesturi de tandrețe față de mine. Totuși, se pare că relația cu fosta lui prietenă încă există și a luat amploare, iar acum e chiar factorul decisiv în hotărârea lui de a divorța. Nu se prea ocupă de copil, e mai mereu plecat, acasa ajunge târziu, 2-3 noaptea, iar când îi cer ajutor financiar pentru copil spune că nu are bani (este plin de datorii). Soțul meu este foarte leneș și mai ales e stăpânit de patima desfrânării; știam de apetitul lui sexual exagerat de mare de la început, însă am greșit subestimând efectele ei nocive și sperând că va trece. Nu muncește prea mult, are foarte mult timp liber în care doarme destul de mult, mănâncă, urmărește TV sau “socializează” pe internet cu diferite persoane. Îmi doresc tare mult să se trezească la realitate și să aibă puterea să stea lânga familia lui, să reparăm lucrurile împreună. Îl iubesc și sufăr atât pentru mine și pentru familia noastră cât și pentru el. Câteodată mai spune că nu e bun de nimic, că nu o să ajungă prea bine, însă nu vrea să revină la preot (deși odată i-a trecut prin minte ideea, dar a zis ca îi e prea rușine). Mă rog cât pot dar uneori îmi pierd nădejdea că mai există șansă pentru familia noastră. Ce aș putea să mai fac?