Casatorie

Bună ziua Părinte! În toată copilăria mea am fost o fată care mergea la biserică și-i plăcea să se roage. Învățăm foarte bine, dar asta numai pentru că orice citeam îmi trezea curiozitatea. Cu toate cunoștințele asimilate, informații, premii câștigate, nimic nu m-a făcut să fiu liniștită ca mersul la biserică. Simțeam regret că se termina slujba, plecam de la ultima oră să merg la biserică măcar să mă rog puțin, să sărut icoanele. Dar la terminarea liceului am gândit că trebuie să mă călugăresc. Așa am simțit eu. Și totuși am mers la facultate, căci mi-a fost rușine să le spun părinților și mă gândeam că termin și, fiind mai mare, voi pleca atunci. Dar la 20 ani m-am îndrăgostit de un băiat și pentru mine s-a descchis usa la … păcat. Am uitat de Dumnezeu pentru un timp, am trăit cu acest băiat iar eu gândeam că dacă mă mărit cu el poate nu-i așa păcat. După 3 ani m-a cerut de soție, iar eu pe măsură ce se apropia nunta, realizam că nu ne înțelegem. În prag de nuntă i-am spus să ne despărțim, iar el mi-a răspuns ,,stai dracului aici să treacă nunta, apoi poți să pleci, că altfel rămân dator”. I-am propus să plătesc eu cât de mult pot din ce cheltuise, dar nu a vrut. Părinților nu le-am mai spus că nu ne înțelegeam bine, căci mi-a fost teamă că se supără. După căsătorie, am văzut că nu avem copii, un an, doi, dar ziceam mereu că poate e din cauza că nu aveam relații decât rar, la o lună, două. I-am spus că sunt tânără, că e greu așa, dar mi-a zis să-mi caut alt bărbat, dacă nu-mi convine, iar dacă îl găsesc să plec. Am crezut că are probleme, dar am descoperit că se îndrăgosti-se de o altă femeie. I-am spus și a negat. A început să bea, certuri, zile în care ne certam. Am încercat să-l fac să înțeleagă că greșește, dar n-a fost chip. S-a îmbolnăvit grav și atunci îmi spunea că-i pare rău, că a greșit că a fost nedrept. S-a lăsat de băutură, de fumat și pentru un timp a fost bine. Nu mai bea nici acum, nu fumează, muncește la serviciu, dar am descoperit că se îndrăgosti-se de altă femeie. Atât de rău că mă dădea afară din casă fără a ține cont că muncisem, că nu aveam unde merge, că tot ce muncisem eu era acolo. Ne-am certat zile în șir, luni și eu am abordat-o pe respectiva femeie. Am rugat-o să ne lase familia în pace și să aibă grijă de familia ei. Ea a decis să-l pedepsească pe soțul meu țesând intrigi și aparent s-au despărțit. Dar soțul meu plângea pentru ea și-mi spunea că trebuie să plec sau el nu mai vine acasă. În ziua în care eu am făcut un mic bagaj și mi-am chemat fratele să mă ia de acolo, soțul meu a realizat că plec pentru totdeauna. M-a rugat să merg împreună cu el și părinții lui într-o călătorie. Am spus că nu vreau, că nu vreau să facă nici el acel drum, că-i urez binele. Dar a insistat și am plecat cu ei. Am luat cu mine Psaltirea. Acel drum era să fie aproape ultimul, căci am avut un accident în care era să murim toți. M-am speriat rău și așa am ajuns să mă spovedesc prima dată în viață. Soțul meu m-a acuzat tot pe mine, că eu eram vinovată, că am citit din Psaltire. Dar preotul mi-a spus ca nu e așa. După un timp am început să ne înțelegem mai bine. Dar dacă vreau ceva diferit de el, dacă cred ceva diferit îmi ține prelegeri despre cum ar trebui să fac, nu e de acord cu nimic din ce vreau eu, nu e bine nimic ce cred eu. Mă ceartă că citesc, prietenele mele nu sunt bune, etc. Un singur drept am eu: să muncesc. Dacă nu fac totul că el mă înjură, mă ceartă. Când are relații sexuale cu mine mă înjură. Copii nu poate avea, căci a aflat că e steril. De înfiat amâna, dar avem 38 ani. Mie nu-mi pasă de nimic material, de casă, de bunuri, de nimic din ce-am muncit. Nu plec cu ele în mormânt, dar viața mea care se scurge mă întristează. Știu că merit ce trăiesc, că am promis altceva lui Dumnezeu, ca nu am voie să plec din căsnicie pentru că e lașitate. Duhovnicul m-a sfătuit să las în urmă ce s-a întâmplat. Eu nu i-am spus prea în amănunt ce trăiesc în familie căci m-am gândit să-mi spun păcatele mele, nu ale soțului. Îmi iubesc soțul, regret că nu mă iubește și mi-e milă de el. Sunt însă îngrijorată că mă manipulează, că știe și râde la serviciu (lucrăm în același loc, la școală) cu colegele de faptul că eu sunt iertătoare. Uneori mă trimite afară din locul în care stă el că nu-l bagă în seamă colegele, în prezența mea (așa zice el). Dacă are însă un conflict cu cineva mă sună să vin înăuntru. Sunt foarte îngrijorată de comportamentul lui. Mi se pare de-a dreptul deviant. Nu știu cum să mă mai comport cu el . Știu părinte că-mi merit soarta, dar m-ar ajuta un sfat. La duhovnic ajung greu pentru că e așa de multă lume la dumnealui. Amintirea a ceea ce am fost cândva, a zilelor fericite pe care le-am trăit până a-l cunoaște pe soțul meu, a promisiunilor făcute Lui Dumnezeu mă chinuiesc. Singurele momente bune sunt când merg la biserică duminica. Vă rog să mă iertați că v-am răpit timp, dar știu că-mi puteți da un sfat. Mulțumesc!