blestemul

Bună seara, părinte! Sunt într-o situaţie deloc uşoară şi cred că puţini ar răbda ceea ce rabd eu de aproape şapte-opt ani, dar cel mai grav de acum doi ani. Am fost prinsă într-un blocaj sufletesc şi nu numai, şi toate astea vin de la căsnicia mea nereuşită. Simt cum sănătatea mea se duce.., şi mă întreb de ce oare în lumea asta sunt persoane care profită şi oameni – jertvă, oare de ce nu răspund în faţa lui Dumnezeu cei ce fac nedreptăţi, cei care despart familii sau fac alre prostii, aici pe pământ şi pe urmă dincolo de moarte, deşi undeva cred că toate până la un timp. Eu am dat persoanei iubite pot să zic totul, el în schimb mi-a oferit suferinţă. Pot să zic că toţi anii de căsnicie au fost numai certuri, neînţelegeri. Aş spune multe, multe, foarte multe, însă nu-mi ajunge timp, spaţiu.., şi nici pe voi stimaţi părinţi nu vreau să vă înpovărez cu problemele mele, deşi nu e prima oara când vă scriu. De asta dată vreau să vă întreb despre aces urât păcat: blestemul. După nenumarate certuri mi-am blestemat soţul după care şi el mi-a aruncat înnapoi vorbe de acest fel. Mă întreb cât e de grav acest păcat? Oare până unde pot ajunge nişte simple (la prima vedere) vorbe?! Mi-e ruşine să mă mai rog, pentru că de fiecare dată apare câte ceva, păcătuiesc şi mai ales din cauza soţului care mă roade şi mă provoacă întruna. Sincer să vă spun am ajuns la o etapă când cea mai mare speranţă este să plec de lângă soţul meu, şi asta nu pentru că-mi doresc o viaţă răsfăţată ci pentru ami creşte copilaşii liniştit şi cu frică de Dumnezeu. Atâţia ani i-am vorbit despre puterea lui Dumnezeu şi desrpre credinţă.., avem acelaşi duhovnic, de parcă în suflet undeva are un pic de credinţă, dar nu încetează să mă facă să sufăr. Odată i-am sugerat duhovnicului nostru că nu mai pot suporta relaţia dintre noi şi că mi-e frică că într-o zi voi pleca de lângă el, însă d-lui nu mi-a zis nimic, de parcă mi-ar fi dat acordul. Nu înţeleg cum poate un om să-ţi spună că te iubeşte, dar să-ţi facă atâta rău. Am ajuns să renunţ şi la carieră şi la multe altele ca să ajung acum un om pustiu şi aproape pierdut şi dacă aş pleca într-o zi, ar trebui să încep totul de la „zero”, deşi nu mai am acum 20. Simt cum am pierdut atâţia ani în zădar fără să fac nimic pentru suflet şi pentru aproapele. Şi îmi pare foarte rău că am ales ceea ce am ales. Mi-e frică că nu mai reuşesc vre-o dată să mă ridic, să fiu cum am fost odată, să fac ceea ce ar trebui să fac, de parcă întreaga viaţă este dată numai să suferi? Sunt atâtea persoane care se amestecă în familia noastră chiar şi acum când sunt copii, şi mă întreb până când îi lasă Bunul Dumnezeu să se joace cu soarta noastră? Părinte, vă rog spuneţi-mi ceva. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere!