relatia cu parintii

Vreau să înţeleg cum ar fi corect să mă port în raport cu părinţii. Am o situaţie concretă cu care mă confrunt de vreo 5 ani, cam de la 22. Părinţii mei au divorţat, mama a plecat peste hotare, apoi tata a luat banii şi s-a căsătorit cu alta. A promis să întoarcă banii, dar a promis ceva mai ieftin, să cumpere un apartament în afara oraşului, unde până la urmă şi construcţia e blocată de ani de zile. Mama, cu care locuiesc, e plină de nervi şi nu se poate resemna cu faptul, iar povara răzbunarii tot de capul meu atârna (şi ura pentru celelalte rude) pentru că eu unica trăiesc cu ea. Sora, înainte să revină mama de peste hotare s-a măritat rapid ca să nu mai aibă treabă cu familia, în care, de fapt, niciodată nu a fost pace.. nimic nu se mai schimba, nici in viaţa mea, nici într-a ei.. eu aşa şi nu am reuşit să-mi aranjez viaţa personală, dar am ajuns să mă cert cu ea practic în fiecare zi pt că orice cuvînt îmi pare încărcat cu răutate şi neliniştea, care clar de unde vine. Iar eu umblu stresată, iar ultima vreme chiar închisă. Am vrut să plec de mai multe ori de acasă, dar mi-a fost milă să o las, în plus, îmi place pacea şi nu vreau să rup legătura cu ea, mă rog să se schimbe lucrurile, dar nu se întâmplă nimic. Poate ar fi vremea să o las, să-mi încep viaţa separat, pentru că am impresia că pe lângă faptul că am devenit mai puternică, acum trec în altă extremă, îmi vine o depresie din cauza vieţii personale nearanjate… am fost într-un fel sub călcâiul mamei, bunicii, şi aşa şi nu am prea ieşit când am vrut cu prietenii, am sacrificat multe zile ca să le dădăcesc, iar acum stau singură si fără familia mea..