Sărut mâna, părinte. După ce am divorţat de primul soţ, după 6 ani, mi-am schimbat serviciul şi la noul loc de muncă am cunoscut mai mulţi colegi, printre care unul dintre ei care era căsătorit la acel moment. Bineînţeles, eu nu voiam nici în ruptul capului să am de-a face cu bărbaţi însuraţi, însă s-a ţinut de capul meu şi mi-a zis că relatia dintre el şi soţia lui s-a terminat demult, de 2 ani, dar nu au divorţat încă pentru copil, dar va divorţa. Dacă nu voi fi eu, va fi alta în locul meu, cu ea nu mai rămâne însă (era bănuită de adulter). Aşa am început o relaţie cu el, până când preotul duhovnic mi-a zis să încetez: ori divorţează el, ori să mă lase în pace. Apoi aşa am făcut, i-am zis şi lui, într-un final a băgat divorţ, (luna martie), soţia lui mărturisindu-şi păcatul în faţa lui (el mai tărăgăna divorţul pentru că fiul lui era clasa a 8-a şi voia să treacă examenul, să nu-l afecteze divorţul). Eu însă am pe conştiinţă faptul că a băgat divorţ din pricina presiunilor mele, şi că poate, la un moment dat, s-ar fi împăcat. (cu toate că el zice că acest lucru era imposibil). Ea ar fi vrut să se împace, însă el nu mai voia (era deci cu mine şi făceam planuri de căsătorie, şi suntem căsătoriţi de 7 ani). Se mutase la mine după divorţ, însă, prin farmece, a reuşit să-l cheme înapoi acasă. Atunci el mi-a zis să ţin post şi să citesc rugăciuni pentru el, că l-a visat pe diavolul la ei acasă, deci el a fost chemat de ea cu vrăji.( aşa l-a şi ţinut lânga ea timp de 16 ani, cu farmece, ea făcâdu-şi de cap – nu o judec eu). Aşa am făcut şi bunul Dumnezeu a reuşit să-l salveze din ghiarele ei, reuşind să facem căsătoria civilă fără ştirea ei. Apoi, după vreo 2 săptămâni, a aflat şi ea şi nu a mai avut ce să-i facă. L-a lăsat în pace. Cât de vinovată sunt eu de această situaţie, părinte ?