Ajutati-ma.

0
0

Bună ziua, cinstite părinte! Doresc să vă comunic despre istoria vieţii mele. Mă numesc Alexandru. Sunt născut în anul 1991 în luna martie. Întreaga viaţă, încă de mic copil, am fost învăţat să fiu nelipsit de la biserică. Când eram clasa a 5-a începusem să fiu şi paraclisier. Ţineam posturile, mă împărtăşeam în fiece post, ajutam bătrânii etc. În apropierea vârstei de 19 ani mă simţeam foarte prost şi am fost internat în spital. Îmi este atacat sistemul nervos, astăzi deja, nu mai sunt apt de a face un lucru pe potrivă. În noaptea de întâmpinare a zilei de naştere mă rugam neîncetat, ca întotdeauna. Dar în special în acea noapte, am dormit îngenuncheat, lângă patul de spital. A doua zi dimineaţa, s-a întâmplat, aşa zisa minune, pe care o aşteptam cadou de la Dumnezeu, pentru că sunt un foarte bun creştin. Remarc, ţin posturile, duhovnicul mi-a dat canon de 40 de zile, pâine şi apă. S-a făcut cu mare dragoste, desigur că doar 33 de zile. Oricum, tot ce făceam era sub binecuvântare. În rest alte păcate pur şi simplu nu aveam. Imi păstram fecioria, deşi am avut ocazia de nenumărate ori să mi-o pierd. Mă-ntreb acum, de ce Dumnezeu a piermis, ca aşa un bun creştin să fie pedepsit atât de grav. Azi stau şi cu grupa de invaliditate în mână. Mi-e greu, e dureros. Am fost la mănăstiri, la biserici, mă împărtăşeam des. M-am atins de sf.moaşte, am sărutat nenumărate icoane. Am făcut rugăciuni, pline de smerenie, citeam lent, fără grabă, ca să-mi fie auzită rugăciunea. Însă, cu lacrima în ochi, eu şi azi îmi admir filmările recente cum mă simţeam cândva. Mă doare… Ce să fac, în ce să mai cred, unde să mai caut? La ce să mai sper?

  • Alexandru a întrebat 12 ani ago
  • last edited 3 săptămâni ago
  • You must to post comments
0
0

Dragă frate, „Mândria nu este altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.”„Dacă cineva, mândrindu-se pentru meritele sale, pierde totul, cu atât mai mult cel ce se mândreşte fiind încărcat de păcate, de ce pedeapsă nu este vrednic? Un astfel de om nici nu se mai poate căi în cele din urmă.” {Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia V, p. 67). Știu că o să te întrebi de unde am luato că la mijloc e mândria, dar dragul meu aici nu trebue multă carte uităte ce ai scris tu singur: pentru că sunt un foarte bun creştin. Ce să fac, în ce să mai cred, unde să mai caut? La ce să mai sper? Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.Învinovăţirea de sine conlucrează strâns cu smerita cugetare spre a înlătura efectele foarte dăunătoare ale slavei deşarte, o fiică a mândriei luciferice, care lucrează strâns cu îndreptăţirea de sine.Cea mai mică durere, cea mai neînsemnată ofensă pe care creştinul o suportă pentru Dumnezeu, nu va rămâne nerăsplătită. Nu este răbdare adevărată aceea când creştinul suferă numai cât îi place şi de la cine îi place, ci de la oricine ar porni, considerând că aceasta vine de la şi cu voia lui Dumnezeu.Această stăpânire de sine se înfăptuieşte supunând voinţa liberă raţiunii, iar raţiunea poruncii lui Dumnezeu, care ne‑a dat‑o. Această supunere cere multă răbdare.Fără răbdare nu există supunere. Fără răbdare nu se poate înfrâna voinţa liberă sau instinctele josnice ale omului. Fără răbdare, raţiunea omului nu dirijează voinţa acestuia spre dragoste nefăţarnică, spre slava lui Dumnezeu, spre binele semenilor noştri şi spre fapte bune, cu care să dobândim mântuirea sufletului.Fără Iisus Hristos, viaţa noastră este un haos. Greutăţile de tot felul ne apasă istovitor. Simţim din plin suferinţele, ce ne par insuportabile. Răbdarea ne părăseşte, dispar dragostea, bunul simţ, buna cuviinţă, elemente atât de necesare în viaţa noastră.Să nu ne pierdem curajul. Să nu deznădăjduim. Să nu fugim de răspunderea care ni s‑a încredinţat. Să nu ne înspăimântăm în faţa primejdiilor, a greutăţilor, ci să ne încredem în Iisus Hristos.Pentru noi, creştinii, este imposibil să implorăm ajutorul lui Dumnezeu şi să nu fim ajutaţi, ca odinioară Sfântul Apostol Petru, care se afunda în marea învolburată.

Prot Victor Mihalachi

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.